Frumos

 Ce o mai insemna si frumos asta? Nu mai are legatura cu armonia, cu esteticul, venind din gura contemporanilor. Este inca un exemplu despre un concept, pervertit de limbaj. Daca raspunzi la intrebarea "cum ti se pare?" cu " frumos", vei primi replica, "dar ce are, nu-ti place?". Am abuzat de acest cuvant, pana si-a pierdut din sens. Il folosim cand nu vrem sa ranim sentimentele cuiva. Si invers, cand dorim confirmare din partea cuiva, frumos, pur si simplu nu este de ajuns. Trebuie sa apelam la tolba cu superlative absolute, desi discutam despre un hanorac sau o borseta. Ar trebui sa acordam respectul necesar conceptului de frumos, in spiritul vechilor greci sau Omului Vitruvian, si sa-l utilizam cand dorim sa exprimam aprecierea pentru orice mangaie privirea prin proportiile, liniile, simetriile in ansamblul lor. Distrugerea acestui cuvant, personal, o atribui femeilor, care tin sa-l foloseasca intre ele, desi nu este cazul, de cele mai multe ori. Hai sa fim mai precisi, mai sinceri si sa recunoastem ca apelativul de frumos, fizic vorbind, nu este pentru toata lumea. Ai 30 kg peste norma sanatoasa si primesti multe " frumoaso!" de la amice, dupa ce iti faci un machiaj de nunta. Corect, machiajul in sine poate fi frumos, tu insa, nu! Nu indeplinesti criteriile fizice, estetice pentru acest cuvant. Fara nici o rautate! Este realitatea! Daca toti ar fi frumosi, am pierde aceasta notiune de om frumos. "Fiecare este frumos in felul lui!" este aplicabil pentru sensul celalalt al cuvantului, privit prin perspectiva moralitatii, a caracterului persoanei. Dar trebuie sa facem o distinctie! Chiar daca este mult mai important ca felul de a se comporta al unui om sa fie frumos, fata de fizic, de ce insistam sa le comasam? In societatea de azi este imperativ sa fii "frumos", estetic, de aceea s-au inventat atatea categorii de "frumos" incat aproape oricine se poate incadra in una din ele. Eu zic sa o tinem pe clasic, pe estetica frumosului din sculpturile grecesti, a omului perfect a lui DaVinci. Restul sunt doar deformari ale acestui concept, deoarece omul nu poate accepta ca nu este frumos intr-o societate ce slaveste aspectul fizic in detrimentului calitatii intelectuale, spirituale a individului!

Imoral!

 Morala a fost definita de multe minti agere dar oricat de luminata a fost persoana emitenta a teoriei moralei, tot s-a gasit altcineva care sa urmeze o alta directie. Astazi, pare ca s-au zis destul de multe, incat subiectul este epuizat si nu poti decat sa fii sau nu de acord cu unul sau altul. Problema conceptului de morala, este cuvantul in sine, care este folosit prea des fara a face referire la concept, este nul, din cauza faptului ca nu inseamna acelasi lucru pentru fiecare care-l rosteste. Lasand la o parte nivelul individual, si la nivel istoric, geografic, dogmatic sau cultural morala poarta multe definitii, unele aflate in antiteza. Punerea sub lupa a subiectului, a conceptului pur, este greoaie, pentru ca acopera um camp prea vast pentru a localiza epicentrul. Sau, poate chiar aici este problema; poate, morala este o unealta de masurare a omului ce ar trebui sa fie folosita doar pentru om. Omul judeca pe Om! Ca singurii emitenti de judecati "morale" este logic sa fim si singurii receptori, astfel problema moralei, devine una strict personala, a insului, a mintii. Nu ne intrebam daca este "bine" sau "rau" ca un leu sa omoare, in sange rece, o gazela, desi in morala crestina, este rau sa ucizi. Astfel, morala trebuie sa fi izvorat ca o masura a impactului actiunii unui om asupra altuia. Si acest lucru, nu a fost posibil, decat in primul moment cand omul si-a descoperit constiinta, judecata, cand a inteles ca lucrurile care i se intampla, trebuie sa aiba o cauza. Si cum nu poti atribui un criteriu moral focului, pentru ca te-a ars cand ai incercat sa-l prinzi, atunci am dezvoltat "morala umana", adica efectele actiunii altuia asupra mea le resimt pozitiv sau negativ, evoluand in bine sau rau. Conceptele de bine si rau sunt izvorate din si pentru om, pentru a ajuta intelectul sa categoriseasca mai usor evenimentele externe lui. Binele si Raul, la modul absolut, sunt strans legate de gandirea mitica, de conceptele de zeitati, de acel ceva ce este dincolo si peste noi. Aceste concepte, devin depasite, cand singura sursa de divinitate este intelectul uman, cand sublimul si diabolicul se descopera ca actiunile, constiente sau nu, ale unui "simplu" om. Deci ce inseamna pana la urma moral, moralitate, actiune morala? Moralitatea este un sentiment, este o senzatie, o reactie, o consecinta, resimtita de un "eu", a actiunilor "celorlalti", a celor care nu sunt "eu". De aceea, conceptele de "moral" si "imoral" au suferit atatea modificari, deoarece este un concept pur subiectiv, tine strict de toleranta si intelectul individului. Chiar daca cineva doreste sa faca "rau" cuiva, sa-l faca sa sufere intr-un fel, cel ce ar trebui sa resimta acest "rau", s-ar putea sa nici nu-l sesizeze, sa nu-l afecteze deloc. De aceea, conceptele de Rau si Bine absolut nu exista, caci altfel, daca cineva face un "rau", iar pe celalat nu-l afecteaza, acel "rau" cum poate exista daca nu este adresat cuiva, simtit de altcineva? Raul sau Binele, nu exista pur si simplu, ca si concepte de sine statatoare, ele sunt vide daca exista doar emitator; altfel spus, nu pot exista daca exista doar receptor, Binele, Raul nu ti se intampla pur si simplu, din neant, din ele insele, sunt consecinte, in cascada, ale unor actiuni umane. Daca iti ia un tsunami casa, o sa spui "ce rau este tsunamiul asta!". Nu! Pentru ca nu am putut atribui actiunea unui anume individ, am creat un concept de Rau absolut, in general asociat cu evenimente asupra carorare nu avem control sau nu le putem provoca. 

Morala este un fluid intr-o continua transformare ce se va adapta mereu la o anumita societate, in functie de cutumele sociale general acceptate. Un singur lucru va ramane ferm, moralitatea izvoraste din om si-l afecteaza doar om!

Doza de zeu!

 Dumnezeu este un drog! Am spus, pare alarmant, dar putintica rabdare! Experienta religioasa intensa, pura, provoaca reactii chimice la nivelul creierului, euforie, extaz ce poate duce chiar pana la manifestari fizice, fizionomice ale credinciosului. In unele cazuri, ca in ceremoniile religioase in masa, la Mecca, piata Sf. Petru etc. comuniunea poate activa unele parti ale creierului ce simuleaza o prezenta, o entitate amorfa ce i se alatura celui ce se roaga. Astfel "prezenta" unui zeu, in aceste conditii, este pentru creier la fel de "adevarata" ca si prezenta telefonului in mana. Dar sa revenim la analogia noastra! De ce ca un drog? Cum ar spune Mr. Mackey "drugs are bad, mkayy!", iar noua ni se reaminteste constant ca zeul e bun, e Binele, concept asupra caruia vom reveni! Triburi amazoniene nu ar fi de acord ca ayahuasca este rea, fiind un halucinogen puternic, administrat chiar si infantilor, folosit in scopuri religioase. De fapt, in istoria Omului, stupefiantele si zeii au fost inseparabili, prin primele ajungandu-se la cei din urma. Sau erau doar drogurile care le bagau idei in cap, idei ce au ramas pana azi? Mai mult decat sa existe asemanari dintre drog si zeu, se prea poate sa apartina aceleiasi familii. Sa vedem! Zeul, este o esenta, o substanta, care odata patrunsa in individ ii schimba starea, setarea de baza, il face mai puternic, mai increzator, il dezleaga de la cotidian, introducandu-l intr-o lume utopica. Drogurile, ca vorbim de iarba, heroina, alcool sau steroizi, fac cam acelasi lucru. Drogul, iti ofera o alta stare, fata de cele pe care le cunosti si ai tendinta sa ti-o doresti mai mult, mai des, la modul absolut. La fel si cu credinta. Pe ambele ti-ai dori sa le impartasesti cu ceilalti, sa ajunga si ei la revelatiile tale, cel mai adesea prin fraza: n-am cum sa-ti explic si n-ai cum sa intelegi fara a experimenta! Ambele, in exces, duc la alienare, la scoaterea individului din societate, fie in sihastrie, fie in canale, lasandu-se in voia drog-zeului, convins ca este calea de urmat si toti ceilalti sunt in intuneric si prea orbi sa-ti vada lumina. Lispa substantei sau contestarea ei de catre un altul, are de cele mai multe ori reactii violente, ce nu este nevoie sa le amintim acum, sunt cunoscute de toti. Ambele duc la depersonalizarea individului, stirbindu-i din trasaturi, accentuandu-le pe altele, care scuza scopul. Apropo de scuze, pentru ambele gasim scuze, incercand sa ajungem la stadiul ultim al calatoriei, acea stare mirifica, confundata cu eternitatea. Cand se intampla un necaz, zeul ma testeaza, are el planul pentru mine. De cealalta parte, am ajuns la spital ca am gresit doza, nici nu am mancat atunci. Iar ziua urmatoare, toate-s uitate, toate-s iertate. Fericirea, la fel, ajungem sa o atribuim doar lor, noi fiind doar vase goale ce trebuie umplute de esenta lor. Asemanarile, dupa acest rationament, sunt izbitoare, moralitatea fabricata a omului, le pune, insa, la capete opuse ale spectrului. Drept vorbind, omul modern este plin de dependente, fara de care societatea s-ar dezintegra. Unele sunt acceptate, altele puse la zid, dupa criterii aleatorii, conduse de interese. Cele mai periculoase sunt insa cele ascunse, imbracate in frumos si servite maselor ca "acceptabile", "legale" sau "morale"!

Parerea mea!

 Parerea mea nu conteaza! Dar stai linistit, ca nici a ta! Umila opinie, a devenit cel mai puternic argument al unei expuneri. Fiecare are cate o parere despre absolut orice, de parca putem toti fi Dana Budeanu. Indiferent de cat de putin efort depunem pentru a ne documenta, inainte de a postula o parere, inversunarea cu care ne aparam pozitia, subreda, pe care am adoptat-o, este monstruoasa, odioasa de-a dreptul! Nu trebuie sa ma crezi pe cuvant, poti doar privi comentariile la orice postare a oricui, atata timp cat acel cineva isi expune o parere personala. Dar de ce ne-a imprimat libertatea asta de exprimare ideea ca este imperativ sa avem ceva de spus despre absolut orice, indiferent de cat de strain ne este subiectul? Libertatea de exprimare ar trebui sa contina o steluta dupa cu mentiunea "nu este recomandata idiotilor"! Parerea, doar ca o forma de credinta, nu are ce cauta intr-o dialectica. Romanul este intelept, de aceea in cultura populara a izvorat aforismul: daca taceai, filosof ramaneai! Stia taranul ceva! Imbecilii infloresc frumos in pepiniera retelelor de socializare. Lipsa cenzurii, in special autocenzura, duce la crearea unor elitisti ai culturii si stiintei, doar pentru ca au vizionat un clip de trei minute si douazezi de secunde, in care ti se expune Adevarul, cu majuscula! Deschid gura inainte sa-si porneasca sinapsele, debitul aberatiilor fiind superior analizei critice si obiective. Toti stiu acum de ce nu trebuie purtata masca, ce a vorbit Bill Gates cu Hitler la o cafea in Argentina sau planurile secrete ale Ocultei Mondiale. Tocmai el, Gigel, zilier cu doi copii, absolvent mandru de opt clase, care a facut si putina bataie la viata lui. El stie cine, si mai ales cum, conduce lumea, cum se fabrica vaccinurile si cum se poate repara economia mondiala. Problema este ca si oameni educati cad in mirajul asta al adevarului, al oamenilor cu pareri si drepturi. Poate din nevoia de a nu se simti exclusi, aleg o tabara, care pare sa aiba mai mult sens, in detrimentul celeilalte. Doar pentru ca ei considera ca trebuie sa aleaga, pentru a se integra, de cele mai multe ori ambele parti avand fundatia ridicata pe nisip. Oamenii acestia cu opinii, se regasesc constant si vocal oricand apare un clip cu "abuzurile" politiei, deoarece de ce trebuie ei sa se legitimeze cand ei au "drepturi". Nu este dreptul tau sa nu porti masca, dar este dreptul meu la sanatate! De la un astfel de clip m-am si pornit acum... Astfel, ilustrii, academicienii, capata puteri inimaginabile cand se vad cu telefonul in mana, filmand agentii de politie, care trebuie sa-si faca datoria. Nu intereseaza pe nimeni ca tu nu "crezi" in boala, verifica-ti intai obligatiile ca sa poti vorbi de drepturi. Se simt persecutati pentru ca legea nu este in conformitate cu parerile lor! Cum spunea un profesor de-al meu: cultura se mai face si cu forta! Nu cred ca exista asa forta incat sa ne mai aduca pe drumul cel bun. In incheiere, parerea mea nu conteaza, nici a ta! Dovezile si rezultatele sunt singurele adevaruri, fara majuscula!

Yin si Yang!

 Auzim mereu ca opusele se atrag! Este complet adevarat, in cazul magnetilor permanenti. Acest aforism fara temei a ajuns la dimensiune de certitudine. Cel mai des este folosit in cazul relatiilor; dar hai sa analizam nitel! Intr-un caz extrem, daca tu esti un nenorocit si ea o sfanta, cum s-ar putea desfasura cu succes un asemenea aranjament? Compromisurile ar fi asa de teribile, incat la final n-ai mai recunoaste pe nici unul dintre cei doi participanti; asta daca finalul este amanat destul. Eronat credem ca avem nevoie de la celalalt ceva dupa care tanjim. Asta ne face dependenti, facandu-ne sa ne distrugem, incet, pentru inca o doza. Nici un om nu ar trebui sa aiba o asemenea putere si un astfel de control asupra unei alte persoane. Cei total opusi, nu se vor atrage niciodata. Acesta este mirajul pe care trebuie sa punem reflectorul. Astfel de indivizi sunt atrasi de unele particele ale celuilalt, ignorand totalul. Astfel fete cuminti cauta golani si panarame baieti de treaba. Pare in regula, daca privim de pe ISS, fara o analiza, chiar si superficiala. In astfel de relatii raportul fortelor este inegal, astfel balanta nu va sta la orizontala niciodata. Compromisurile sunt multe, sau mari si ce sunt ele, daca nu ignorarea unei parti din tine si inlocuirea ei cu o parte straina, exterioara, impinsa cu forta de celalalt? Ne place sa fim completi, lucru relativ, ce inseamna lucruri diferite pentru fiecare, si astfel, orice bucata ne-o extragem, v-a trebui sa o inlocuim. Cu ce? Cu ce gasim in jur sau ce ni se impune. Este ca si cum am face un puzzle cu piese care se potrivesc, dar din alt set.

Ce ar trebui sa cautam? Pe cineva care sa ne ajute sa obtinem ce vrem si nu avem. Sa ne poate duce la nivelul superior si, in acelasi timp, sa putem face acelasi lucru pentru el. Ar trebui sa primim pe cineva care ne poate da instrumentele necesare cu care putem evolua, sa ne completam singuri puzzle-urile. Trebuie sa fim persoane complete, de sine statatoare. Si ce mandrie poti simti cand ajuti pe cineva sa fie independent si totusi sa te vrea aproape! O relatie, daca este de simbioza, este nociva. Cel de langa tine nu trebuie sa fie "mai putin" daca nu esti langa el; trebuie sa fie complet si in absenta ta. Nu trebuie sa fiti ca doua piese ce se potrivesc perfect. Trebuie sa fiti doua sfere intr-un sistem binar, ce orbiteaza una in jurul celeilalte, in perfect echilibru; separate sau impreuna, ideale. Trebuie sa depunem efort pentru a-l face pe cel de langa noi sa-si atinga potentialul, el sa faca la fel. Nu avem dreptul sa ii dam pe tava ce cauta, ii facem rau, va faceti rau voua. Cauta pe cineva care sa te ajute sa obtii ce vrei de unul singur, nu sa ti-l ofere fara efort!

Imaginationland!

Sa ai o idee, este banal, sa ai o idee buna, din ce in ce mai greu. De ce? O idee, sa capete pecetea de buna, trebuie sa fie, in primul rand, noua, inovatoare. Sa ne imaginam, acum un milion de ani, cum unui Homo Habilis i-a venit ideea sa foloseasca pietre prelucrate pe post de unelte. Probabil, la vremea aceea, a fost printre primele idei "veritabile", in sensul in ce le percepem acum, adica un mod nou de a privi un lucru comun pana atunci, daca gaseai carcasa de felina, rodeai pana la os. Sa revenim in prezent, pentru o paralela. Acum, ideile par ca nu se mai opresc. Tot progresam, renovam, regandim intr-un ritm alert. Dar te intreb, cate idei bune, care au schimbat mersul monoton al lucrurilor, ai avut? Cate idei originale? Cate idei ce au schimbat mentalitati si credinte vechi de secole? Probabil nici una. Fata de prietenul nostru, fauritor de unelte din piatra, traim intr-o planeta interconectate, la un nivel fara precedent. Primul om care a cioplit un cutit, a fost un geniu, pentru grupul lui, ideea lui fiind unica, chiar daca la o suta de kilometri distanta, concomitent, altcineva a avut aceeasi ideea, fara ca cei doi sa se intalneasca vreodata pe parcursul vietii. In prezent avem acces usor la ideile altora, practic ale tuturor, de aceea, sansele de a avea o idee buna si inovatoare, sunt mici. Suntem parazitii oamenilor geniali, profitand de ideile si viziunea lor asupra lumii si lucrurilor. Putand partaja tot felul de idei si concepte, in prezent, nu ne mai intrebam daca se va inventa un lucru anume, ci cand si cine o va face. Aici intervine substanta esentiala a ideii, imaginatia. Ideile, pe care inca nu le-am avut, pot aparea doar in bula imaginatiei creatorului. Cu cat volumul bulei este mai mare, cu atat ideile pot fi mai creative, mai simple, mai orientate spre concret, in functie de nevoi. Orice obiect folosim, ca telefonul de pe care citesti, sezlongul pe care stai, Cuba Libre din mana, au fost posibile datorita unor ganduri a unor imaginatii bogate. Acum totul este la o viteza fantastica, deoarece poti accesa ideile a milioane de oameni, instantaneu, astfel inovatiile, prin colaborari, sunt un lucru banal deja. Si nu doar lucrurile ne sunt date de idei, ci chiar conceptiile si credintele. Suntem influentati constant de ce asimilam, fie in totalitate, fie adaptand idei noi la propriul set de valori. Acum, nu trebuie sa te mai chinui sa inovezi ceva, probabil cineva a facut-o deja sau o va face in curand. Acest efort, este facut, pentru noi toti, de adevaratii pasionati, indiferent de domeniu. Aceasta relaxare, din partea noastra, are si un mare dezavantaj. Odata cu circulatia ideilor bune, are loc si aceea a ideilor stupide, cateodata cretine de-a dreptul. Datorita acestui schimb liber si nefiltrat de idei, avem acum oameni care cred ca Pamantul este plat, sau inca sunt de parere ca are sase mii de ani, ca Bill Gates ne-a implantat cipuri, incalzirea globala nu exista sau ca Smiley are voce. Marea provocare a generatiei noastre, este de a filtra sumedenia de idei, de a reusi sa culeaga ceva cu substanta din campul asta de idei nocive. Chiar daca nu ne folosim imaginatia pentru a impinge limite, macar sa o utilizam pentru a separa diamantele de carbuni.

Crezi?

Credinta este inutilizabila! Sa deschid si o paranteza. Credinta, ideea de a crede in ceva, in cineva, fie ca este un set de valori, o persoana sau un zeu metafizic, nu reperezinta nimic, daca nu are reciprocitate, daca nu este bidirectionala. A crede, inseamna a emite, a proiecta o nevoie, un mesaj catre cineva sau ceva. Cine crede in Dumnezeu, doar de dragul de a crede? Nu asteapta un raspuns, un ajutor, o indrumare? Nu doreste sa se departeze de Iad pe cat posibil? Cine crede intr-un lider, fie el spiritual ori politic, daca nu doreste de la acesta sa-i fie temelie sau un nivel la care vrea sa ajunga? Credinta izvoraste dintr-un gol, dintr-un neajuns, cu scopul clar de a-l umple. Credinta, pentru a fi completa, trebuie sa circule in ambele sensuri. Cand credem in cineva, in ce reprezinta, ne asumam riscul, ca acel cineva ne va descoperi slabiciunile, dar cu speranta ca ni le va intari. De aceea, multi isi pierd credinta in guverne, parteneri sau zei, deoarece ajutorul de care au nevoie, nu vine, sau, in loc de o mana intinsa trimite un pumn. Exista si un caz particular, in care emiti credinta doar pentru a ajuta, fara vre-un folos propriu egoist. Cand crezi in cineva, pentru ca acel cineva are nevoie, el este cel care cere ajutorul si tu devii salvatorul. Cum poti face asta, este un subiect amplu, dincolo de mica mea interventie. Astfel, tu iei locul zeului, tu oferi garantia unei credinte satisfacute, indeplinite. Tu reusesti sa inchizi cercul credintei. Credinta a fost pusa in antiteza cu cercetarea, cu stiinta si asta, in mare parte de cultele religioase. Nu pot fi de acord cu "crede si nu cerceta" deoarece eu vreau sa stiu daca imi este returnata credinta pe care o eliberez. Daca fac asta in legatura cu presedintele, de exemplu, de ce nu si cu Dumnezeu? De ce sa nu caut dovezi care sa-l legitimeze, care sa-i consolideze statutul de entitate care imi poate asculta si rezolva cererile? De aceea, din ce in ce mai multi devin atei, deoarece credinta nu le-a fost rasplatita, deloc sau cum au vrut ei. Au realizat, intr-un final, ca sudoarea fruntii aduce rezultate si nu rugile ridicate catre Cosmos. Nevoile au fost acoperite increzandu-se in oameni si nu in zei, deoarece oamenii sunt mai usor de cercetat si mai aproape cand ai nevoie. Cerceteaza ceea ce crezi!

Ambitia in carantina!

Am inceput, de ceva timp deja, sa ma intreb din nou: ce ne deosebeste de animale? Raspunsul clasic este ratiunea. Dar definitia ratiunii, nu este cimentata; gandire abstracta, nevoia de a intreba, nevoia de a solutiona? Multe din caracteristicile ce ni se par sub monopulul nostru, se regasesc si in regnul animal. Un cimpanzeu poate gandi abstract o problema si o poate rezolva. O leoaica poate arata compasiune pentru o gazela. Elefantii tin momente de reculegere pentru membri decedati. Toate aceste acte par irationale pentru o bestie, deci au un anume rationament, din perspectiva lor, pe care nu-l intelegem, deoarece vrem sa credem ca este doar al nostru.
Ce cred ca ne deosebeste de fratii nostri din alte specii, este ambitia. Ambitia Omului este un fruct aparte, exotic, prea rar pentru celelalte animale. Ambitia nu are un scop fundamental, primar, nu o folosim pentru mancare, adapost sau reproducere. Ambitia este carbunele din focarul egoului. Ce obtinem, din pura ambitie, nu necesita un scop practic, palpabil, ci un rasfat suprem al propriului orgoliu. Cine s-a ambitionat vreodata sa ajunga mediocru? Cine s-a autodepasit pentru a avea putin? Nimeni, probabil. Ambitia este strict un atribut elitist, superior, este motorul rezultatelor marete. Nici un alt animal nu se ambitioneaza pentru a-si depasi conditia, limitele sau pe un altul. Ambitia presupune risc si doar noi imbratisam fericiti aceasta provocare. In perioada asta, in care suntem toti izolati social, am descoperit ca dusmanul ambitiei este lenea si reflexia ei, plictiseala. Cei carantinati, se plictisesc pentru ca nu au ambitia de a creea, de a surmonta, de a invata. Asteapta cu disperare momentul in care pot reveni la rutina lor seaca, neroditoare, de simpla existenta, cand, de fapt, ar trebui sa profite de timpul acesta, parca primit gratuit, si sa faca, sa cunoasca, sa impartaseasca.
Fiti ambitiosi!

Batman!

Fara distrugere nu exista creatie. Nimic nu vine din nimic. Nimic nu se construieste fara materie prima; nu o planeta, nu un om. Putem ajunge oameni-superiori fara sa fii surmontat o tragedie? Ne putem defini fara a ne ciopli? Doar simpla cugetare, fara o abordare empirica, este o premisa pentru mediocritate. Oricat de empatic te crezi, nu poti fii decat cronicar, nu eroul povestii. Daca nu ti-ai nimicit demonii nu te poti numi invingator, nu te poti numi superior, nu devii ceva mai mult decat ai fost inainte. Poate evoluezi, in bula ta ferit de incercari, dar adaugi doar zecimale la nucleu, nu poti deveni 2.0. Trebuie sa dobandim armele necesare improvizatiei, nu sa ne memoram traseul si sa speram ca nu ne abatem de la el. Trebuie sa stim ce sa facem cand nu putem fugi, nu putem uita, nu ne putem minti. Un om ce a depasit o boala, o trauma poate intelege esenta unui zambet. Si zambetul lui e Fericirea insasi! Poate avem mereu nevoie de un context, poate avem nevoie de abis pentru a intelege piscul. Si o apreciere veritabila a unei culmi este doar urmarea travaliului sisific necesar pentru a o urca. Cine doar se teleporteaza sau se naste acolo, nu-i va putea vedea insemnatatea sau valoarea. Un om iese mai puternic dupa lungi lupte interioare cu momente in care vrea sa renunte la a mai incerca, cand gaseste un rost atunci cand viata pare prea neprimitoare si te gandesti s-o parasesti. Cicatricile sufletesti sunt frumoase ca lipirea portelanurilor cu aur si sunt marturii ale victoriilor tale asupra tie; caci orice lupta cu elemente externe, se desfasoara de fapt cu sine, trebuie sa te convingi singur ca poti dovedi impasul. Puterea vine din constientizarea neputintei, din rememorarea momentelor de slabiciune si dorinta de a nu le mai simti, exact cum Batman a fost creat de momentul in care un copil a devenit orfan. Cu totii avem batalii pe care suntem nevoiti sa le ducem, trebuie doar sa realizam ca suntem pe campul de lupta si sa apucam sabia! Nu pot privi altfel decat apreciativ si admirativ pe cine si-a creat o a doua sansa sau a profitat de ea. In urma unor provocari grele iesi un om urias. Lumea e plina de uriasi pe care nimeni nu-i vede, dar pentru ei asta nu inseamna nimic. Ei vad acum totul dintr-ul alt unghi, vad dincolo de nimicurile cotidiene ce ne macina existenta, gelozie, invidie, mandrie. Nu le poti schimba in altii, doar in tine, pe ceilalti te poti autoeduca sa-i ignori, sa-i privesti de la inaltimea ce te separa de gloata.

Marele raspuns!

Cu totii ne dorim sa stim, chiar daca nu intrebam, care ne este Scopul, unde ne este locul! Personal, mi-am gasit raspunsul, elegant prin simplitatea lui: nu exista! Suntem ghidati subtil, de cele mai multe ori, de unii, de altii, spre acest Scop cu majuscula. Principala problema sta in acest S mare: de ce suntem convinsi ca exista o menire universala, ce ne-ar uni cumva ca specie? Omenirea a supravietuit pana acum autoflagelandu-se, impartindu-se in mici triburi, natiuni sau indivizi care s-au distrus reciproc. Atunci, de ce ne incapatanam sa credem ca scopul nostru este sa ne inghesuim pe acelasi drum, in aceeasi directie? Istoria zambeste amar la destinul pe care ni-l insusim. Ideea de scop universal valabil, destin, ne este impusa, ca taxa de admitere, de grupul din care ne dorim sau doar se intampla sa facem parte, fie ca e religie, natiune, culoare a pielii sau statut social. Toate limiteaza puterea de dezvoltare a individului canalizandu-l catre scopul multora. De la #rezist pana peste ocean la #blacklifesmatter, toate sunt exemple ca nu avem un scop comun. De ce trebuie sa #rezist in fata altor fiinte umane, fie ei si politicieni, nu suntem la fel? De ce nu contezi daca ai pielea neagra, nu suntem tot oameni? Scopul personal, al unui singur individ, este singurul care conteaza, singurul real. De asta pentru a-si atinge un tel, insul face abstractie de faptul ca raneste alt om, vorbitor de aceeasi limba, compatriot sau de aceeasi credinta religioasa. Altii, in schimb, aleg sa faca bine, scopul spre care tind, este inaltator, oferind demnitate definitiei de Om, indiferent de ceea ce pare ca ii apropie sau ii separa. Acesti oameni au ca menire personala un destin comun, universal, care aspira la binele tuturor. Acest bine general se poate obtine doar ca suma a binelui individual; nu poate exista un scop suprem daca nu putem include in el tot ce este uman si punct. Nu poate exista bine universal pana ce fiecare nu-si va dori binele ca scop individual. Pana atunci ne impiedicam de culoarea pielii, religie, sexualitate, nationalitate, putere financiara. Peste toate astea, suntem oameni. Si daca reusesti sa convingi, chiar si o singura persoana de asta, atunci pentru mine esti un om bun. Orice alta definitie a omului bun mi se pare scoasa din context.
Personal, percep ca eliberator sentimentul ca nu suntem pe Pamant cu un scop. Imi da puterea da a-mi fauri singur unul si asta este tot ce poti astepta cu adevarat de la un om. Ca specie, cu siguranta am dat gres pana acum, ne ramane doar sa excelam individual, caci desi cunoastem din ce in ce mai multe, se pare ca nu devenim mai intelepti. Nu am vre-un complex mesianic, asa ca daca reusesc in trudele personale, voi considera ca am avut o existenta care a insemnat ceva, chiar daca doar pentru mine.

Fara soapte!

Daca spui "Ce liniste este!" deja nu mai este. Nu trebuie sa mai faci nimic pentru a pastra aceasta stare de calm si echilibru, trebuie doar sa lasi linistea sa te patrunda. Si atunci, de ce suntem tentati sa vorbim? De ce ne impotrivim echilibrului? Aceasta stare este cea mai precara, insa este singura la care trebuie sa aspiram. Viata nu este un drum drept, este un grafic sinusoidal, nu trebuie sa ardem in asteptarea impulsului ascendent, trebuie sa ne pregatim pentru regresiune! Aici poate gresim! Vedem totul dual, distinct; sus sau jos. Si parca vrem sa fim numai pe culme, vrem actiune, intensitate extrema, sa ne fie doar bine. Poate ar trebui sa consideram coborarea de pe pisc ca o continuare a urcusului, ca desfasurarea unui ciclu natural. Cum nu te poti antrena fara sa te odihnesti, nici nu poti trai mereu in ultima treapta de viteza. Avem nevoie de momente de calm, care sa restabileasca balansul fragil pe care ar trebui sa-l poftim. Aceasta problema se poate aplica multor aspecte ale vietii si vietii ca un tot. Chiar daca gasesti ce cauti, primesti ce-ti doresti mereu, daca nu iti iesi din acest ritm de "doar bine", vei ajunge, probabil, sa nu-l mai recunosti ca un "bine" ci ca un banal si asta este cu adevarat tragic; sa te zbati o viata pentru ceva care mai apoi te va lasa rece. Avem nevoie sa ne retragem doi pasi pentru a vedea panorama, pentru a intelege si a aprecia ce avem deja, ce n-am avut si ce cautam. Tocmai, chiar cand totul merge deranjant de bine, ne trebuie un respiro pentru a inmagaziona tot, sa incrustam permanent aceasta traire in noi, sa o asimilam, pentru a ne folosi de ea si in momentele de declin ce vor veni cu certitudine. Sa cautam echilibrul, mai presus de orice! Sa cautam muzica si multimi, sa cautam pustiu si acalmie! Avem nevoie sa recitim, din cand in cand, povestea propriei vieti pentru a vedea daca ne pare straina, stupida sau satisfacatoare; putem oricand sa schimbam stilul scrierii cand finalul se arata sumbru. De aceea, verificarile se fac des pentru a ne rezerva destul timp pentru schimbare. Trebuie sa filtram zgomotul exterior, sa dispara si surdina, sa avem momente in care ignoram tot, sa ne curpinda neantul pentru ca, mai apoi, sa cucerim totul.
Ce liniste este!

Generatia xoxo!

Aceasta postare nu va ajunge la cei carora se adreseaza. Este un simplu exercitiu si o complexa refulare a unei frustrari. Tinerii! Generatia noastra, ma includ in cloaca celor de "ascult Satra Benz" ani, este o nereusita, un esec al unui nou sistem de educatie. Suntem generatia lui "o sa fac", niciodata scris in forma lui corecta "am facut, deci ma pot mandri". Noi ne falim cu lucrurile pe care le putem face, pe care le vom face intr-un viitor atemporal, situat intr-un alt univers paralel. Avem limba acoperita de promisiuni nefondate, pe care nu le putem sustine cu aptitudini si vointa. Lenea, principalul nostru aliat, la care renuntam doar cu pretul rusinii personale, poate nici atunci, ne face sa fim consecventi in esecuri. Suntem exigenti, avem nevoie de conditii perfecte pentru a executa si cea mai simpla actiune; suntem comozi, nu stimulam un nerv daca recompensa nu este uriasa si efortul minim. Nu stim sa facem mai nimic insa suntem de parere ca putem invata orice, imediat, dar ce rost ar avea. Suntem insa excelenti vanatori, maestri ai omoratului timpului. Aiuriti profesionisti, pierdem mai mult timp decat avem disponibil. Cum se poate astepta cineva ca aceasta generatie sa zamisleasca lideri, cand noi ne mandrim cu doua rampage-uri intr-un meci, ca avem un canal cu tutoriale de make-up pe YouTube sau ca putem sa bem de va punem in cap. O generatie de idioti, deformati de lipsa de efort fizic, cocosati de display-uri, educati de meme-uri, dar ni s-a spus ca putem deveni orice dorim. Nu suntem practici, nu putem fi pragmatici ci traim intr-un basm perpetuu in care castigam la loto si capatam superputeri, pentru ca parintii nostri, proaspat eliberati de sub jug comunist, ne-au creat iluzia ca orice este posibil, acum, in libertate, chiar si sa fii liber! Si suntem liberi, liberi sa fabulam, sa visam cu ochii deschisi sub ochelari de soare. Sa facem? Sa ne dedicam unui plan pentru viitorul nostru? Nuu, ce rost are, lucrurile se vor aranja de la sine, ca un cub Rubik posedat. Suntem insa fermi in opiniile noastre, neverificate, si rasturnam munti, din-aia de minecraft, pentru a-i face pe ceilalti sa ni se alature intr-un adevar superficial pe care l-am dobandit in doua minute dintr-un blog. Suntem simpatici la petreceri, nu refuzam nimic din ce e pe masa, unele nici din ce este sub masa, chefuim de parca n-ar fi maine, si pentru noi nici nu este, capatul planurilor noastre fiind la "ce facem diseara?", cu extensie exceptionala pana la "ce facem in weekend?". Avem nevoie de un spatiu sigur, de oameni care sa ne ia la pana orgoliul, sa ni-l gadile, nu folosesc pana in locul organului reproducator ca nu indes perne. Orgoliile noastre au ajuns sa aiba orgolii la randul lor, si sunt extrem de irascibile. Ne-am apropiat mai mult de animalele de companie caci compania oamenilor ne creeaza complexe si disconfort. De asta ne retragem on-line, in fata monitorului, nu stiu de ce se foloseste expresia "in spatele monitorului", chiar primim ceea ce ni s-a promis: suntem cine dorim! Tanarul adult indeplineste astfel promisiunile ce i s-au facut cand era copil, insa intr-un mediu virtual. Acum, ramane intrebarea: o viata petrecuta in taramul bitilor este viata?

P.S. Imi era dor!

Centrul !

Suntem niste firimituri monumentale ! Un om, raportat la specie, poate fi imens, glorios iar acelasi individ in mecanismul Universului nu reprezinta nici o piulita de rezerva. Tot ce este omenesc, functioneaza prin comparatie, importanta noastra este data de lucrurile cu care ne masuram sau, mai corect, de lucrurile cu care alegem sa ne masuram. As dori sa ma opresc asupra unui aspect care este propavaduit din ce in ce mai fervent, si anume acela al Omului ca centru al Universului. Aici includ orice carte sau pseudoreligie care il face pe adept sa creada ca toata energia Universului este focalizata pe el, ca el poate controla in vre-un fel cum i se va distribui norocul, cum se imprastie haosul. In aceste cazuri, deja omul nu mai are cu cine sa se compare, are TOTUL sub propria stapanire. Chiar daca Cosmosul ne-ar lua in seama cat de putin, de ce credem ca energia lui s-ar modifica indeajuns incat sa aiba nevoie de o echilibrare, atunci cand tu faci un lucru "bun" sau "rau" si te astepti la rasplata sau pedeapsa ? Chiar daca orice fapta poate sau trebuie sa aiba o repercusiune, de ce ar fi obligatoriu ca fapta sa se rasfranga tot asupra ta, cu un efect pozitiv sau negativ, in functie de caz? Concepte precum karma sau orice alta judecata "divina" nu au nici o valoare in astfel de scenarii. Impactul energiei emanate de tine se disipa in obiectul sau obiectele asupra carora ai initiat actiunea. Reactiunea poate fi un efect de domino sau poate sa nu aiba nici un efect vizibil, forta fiind absorbita iar atunci astepti in zadar sa ti se intoarca fapta "buna", ea te poate evita complet ba chiar se poate transforma intr-o fapta "rea" pentru un tert. Asta inseamna o echilibrare a energiei Universului, daca ar exista o asemenea forta unificata, si nu "ce dai aia primesti". Zicalele din acest gen au doar un rol didactic si se doreste implementarea unui sistem de invatare prin exemplu propriu. Multi insa si-au creat o himera dupa care isi conduc viata si impart totul intre Bine si Rau, concepte ce sunt intrepatrunse, fara sa vada si alte nuante : daca un individ ti-ar ataca copilul si tu ai avea un topor in mana, ce-ai face, ce dogma ai urma ?

Tiparul mintii !

In urma cu cateva zile, ma gandeam de ce uram alti oameni si mi-am format niste idei la foc automat, cum lucrez de obicei, si m-am decis sa scriu seara urmatoare. Intre timp, pe FB vad un citat :

In capul meu, asta mi-a furat concluzia, doar ca inainte sa o spun si eu. Si au mai fost si altii, se pare. Despre Hesse nu stiu nimic si fara vre-un contact am ajuns la aceeasi concluzie. Sa dezvolt putin, dupa care voi reveni la alta idee ce rasare din aceasta intamplare.
Ca oameni, tindem mereu spre mai bine, unii sunt intr-o perpetua cautare, altii se plafoneaza si se multumesc cu un "oarecare bine". Dupa cum am mai afirmat si eu, ne construim pe cadavrul celui ce am fost, pe un "eu" inferior ce l-am lasat in urma si inclinam sa uram acele non-calitati, sa le spunem asa, si de aceea cand le regasim in altii parca ne vedem pe noi, in varianta defectuoasa si ii respingem. De asemenea, ne este frica si de ce am putea deveni, si in aceasta instanta, vedem in celalalt un posibil viitor "eu", fapt care ne zdruncina din temelii si incercam sa-l disociem cat putem de propria persoana, crezand ca daca-l uram, nu vom deveni el; un exemplu simplu, omul in forma fizica buna se va uita urat la cel gras, nu pentru ca ii poarta de grija ci pentru ca reprezinta ce nu este el si ceea ce el vrea sa evite cu orice pret. Acestea sunt doua aspecte ale urii proiectate inspre celalalt, din punct de vedere al unei proiectii, in trecut sau in viitor. Ura momentului, este in general bazata pe frica, pe necunoastere, pe o minte ingusta, care nu este destul de elastica pentru a acapara noul sau diferitul. De exemplu, de ce sa urasti homosexualii daca tu esti sigur pe sexualitatea ta ? Dar asta vom discuta intr-o alta intalnire. Ca o concluzie scurta la o expunere rapida, uram pe cineva pentru ca regasim in el ceva de care fugim sau inspre care nu vrem sa ne indreptam !
Avand ceea ce am scris aici deja in minte, am inceput sa ma gandesc, din nou, la inspiratie. Creierul uman este cel mai bun rezolvator de probleme, atata timp cat iti ridici anumite probleme. Vi s-a intamplat, probabil, cand incercati cu greu sa gasiti un raspuns nu reusiti, oricat v-ati strofoca pe moment, ca apoi, rezolvarea sa vina de una singura cand va asteptati mai putin. Unii o numesc inspiratie, din nenumarate surse, muza creatoare. De fapt, creierul tau nu a incetat niciodata sa lucreze la acea problema care te-a incurcat, dar a avut nevoie de un moment de relaxare pentru a pune toate bucatile de puzzle cap la cap, pentru a reda imaginea finala, parca de nicaieri. Si cel mai pun mod de a ajunge la aceasta relaxare este meditatia si nu neaparat cea mistica sau yoghina, ci pur si simplu introducerea creierului intr-o rutina plictisitoare, de care va incerca sa scape prin amintirea unor probleme nerezolvate. Cel mai usor mod de a reusi acest lucru, de a ajunge la acest plictis, este de a face activitati fizice mecanice, fara vre-o implicare psihica: pentru mine, in aceasta perioada, a functionat datul cu aspiratorul. Tot ce am scris luna aceasta sunt ganduri din aspirator! O data indusa aceasta stare de mecanizare a corpului, mintea incepe sa lucreze. Aici apare legatura cu ce am scris in prima parte a articolului. Fiecare are un mod in care poate rezolva problemele, fiecare are un mod de lucru. Sunt sute de feluri in care poti ajunge la acelasi rezultat al aceleiasi probleme. Probabil eu si domnul Hesse avem cam aceeasi metoda de a ataca o problema, desi nu detinem acelasi nivel de cultura si intelect. Acestea din urma fiind uneltele cu care se aplica aceasta metoda, similara la amandoi. Sa spunem si asa, un cioban, care nu a auzit niciodata de spatiu-timp, poate folosi aceeasi metoda de rezolvare a problemelor a si Einstein desi o vor aplica in domenii diferite. Metoda este aceeasi dar nu si instrumentele folosite. Un alt exemplu, mai la indemana, o Dacie si un Ferrari merg pe aceleasi principii, cu aceeasi metoda, insa folosesc intrumente diferite pentru a rezolva problema rularii.
Indiferent de metoda cunoscuta de creierul nostru, noi trebuie sa ii procuram destule resurse si sa-i ridicam destule intrebari si probleme pentru ca el sa nu cada pe veci in plictiseala.

Judecatorul !

Cine esti tu sa judeci pe altcineva ? Intrebare rostita mereu ca un repros. Gandindu-ma putin la problema de fata, am realizat ca este o intrebare de-a dreptul cretina. Intrebarea esentiala, intr-un astfel de dialog, ar fi "cine esti tu sa nu accepti o judecata?". Cand vei fi perfect, atunci te poti simti jignit cand cineva iti reproseaza ceva, pana atunci, doar urechea ce asculta poate auzi moralele. Subtilitatea aceasta poate pare grosolana pentru unii prin simplul fapt ca intreaga notiune de "a judecata" a primit o conotatie negativa. Din ce cauza, aici este mai complicat. Daca ar fi sa judecam, cu adevarat, ar trebuie sa punem in balanta cel putin doua parti antitetice si sa scoatem la iveala partea predominanta iar pentru asta avem nevoie sa aflam toate datele unei probleme. Aici intervine lenea specifica omului modern caci el nu are rabdarea necesara pentru a face o judecata corespunzatoare ci in schimb face reprosuri, fara a cunoaste toate laturile poligonului si fara a oferi solutii. A judeca pe cineva pretinde empatie, expunere critica si obligatoriu o solutie, iar daca urmam aceasta reteta, oricine poate fi judecator, ba mai mult, oricine ar trebui sa fie judecator. Asa ar trebui sa ne educam copiii si mai ales adultii stricati, in comunitate, prin aportul tuturor. Cu siguranta, cei din jur, pot fi obiectivi fata de tine, iti poti dezvalui laturi ale tale ce se revarsa spre ei despre care tu nu aveai habar ca le detii sau ca le proiectezi in exterior. Astfel orice judecata la adresa ta, trebuie privita ca un prilej de introspectie, pana in momentul in care tu insuti iti vei fi propriul, si cel mai aprig, judecator. Abia in momentul acela, cand tu incerci sa te reabilitezi, judecata celuilalt, asupra problemei pe care incerci sa o rezolvi, nu mai are nici o valoare pozitiva si benefica asupra ta, poate doar sa irite. M-am gandit la aspectul asta privind interviul lui Dragonu' si realizand cat de agasant poate fi sa ti se reaminteasca mereu de un trecut negru pe care incerci sa-l luminezi, pe care l-ai lasat deja in urma, desi din lectia acestei treceri ar avea multi altii de invatat; se vede clar ca nu este complet eliberat de lanturile mintale, desi se afla cu pila in mana si tot pileste. Sa-l judeci si acum pentru greselile pe care le indreapta incet incet, este o dovada de egoism si rautate; nu ajuta la nimic, poate doar te face pe tine sa simti mai bine, superior; falsa si proasta conceptie.
Si ca judecator, nu trebuie sa fii perfect, nu trebuie sa fii tu sfera ce modeleaza un bolovan. Orice prost poate rosti ceva destept, chiar daca realizeaza sau nu. Iar, cu cat esti mai receptiv la ce au de spus ceilalti despre tine, cu atat vei sti ce sa-ti spui in monolog, ce sa-ti reprosezi si ce vrei sa schimbi, si pe parcursul acestor expuneri vei descoperi ca devii un "tu" mai bun, evoluat, superior. Si nu asta vrem cu totii, sa fim cea mai buna versiune a noastra ?

Nu-i de gluma !

Este foarte important ca intr-o relatie cei doi sa se faca sa rada reciproc. Amuzamentul intr-un cuplu este esential si sanatos. Si nu ma refer aici la faptul de a spune glume, ci de a gasi ceva amuzant in lucrurile obisnuite, de a produce ceva hilar, nu de a reproduce poante auzite pe undeva. Astfel de glume necesita o anumita inteligenta si subtilitate, pe cand simpla redare a glumitelor altora nu reprezinta decat un exercitiu de memorie. Acestea fiind spuse, si revenind la ce incepusem, este important ca doi oameni sa rada la aceeasi gluma sau acelasi gen de glume, pentru ca asta inseamna deja ca sunt compatibili, intr-o oarecare masura. Pentru ca doua persoane sa perceapa o pozna, este nevoie ca amandoi sa aiba cam acelasi nivel de cunostinte teoretice si empirice, sa faca conexiunile intre lucruri si situatii cam in acelasi fel. De exemplu, daca eu spun acum : esti tare, dar nu ca lira sterlina la schimb valutar ci ca o bancnota din Botswana! Razi la asa ceva daca esti pe aceeasi lungime de unda cu emitatorul, daca nu o sa te incurce. De aceea pentru un cuplu este bine sa rada impreuna, nu doar pentru simplul fapt de a se amuza ci si pentru ca inseamna ca se inteleg la nivel intelectual, pot rezona usor unul cu celalalt.
Acest lucru se aplica si unui grup. Cand vorbim despre "glume de interior", ne referim de fapt la o gluma pe care toti membrii o inteleg si mai mult o apreciaza. Este la fel de adevarat ca nu toti prietenii pot gusta o anumita gluma, caci, dupa cum am mai discutat, pe langa elementele comune prezente intre componentii cercului, intervin si trasaturile individuale ale fiecaruia, care pot face o poanta mai putin sarata pentru unul si foarte piperata pentru restul. De asemenea, poti avea mai multe cercuri de prieteni, si poti observa cum imparti glume intre ele, stiind ca unele pot fi apreciate doar de un grup iar de celelalte refuzate. Glumele sunt acceptate in functie de trasaturile generale ale fiecarui grup in parte, grupul in sine actionand ca o persoana, care rade la o poanta sau nu.
Cu glumele nu-i de glumit, reprezinta o trasatura serioasa ce trebuie luata in considerare cand se leaga noi prietenii fiind o verificare rapida a punctelor comune de interes si a compatibilitatii.

Exista Dumnezeu ?

Da! Nu in sensul perceput de multi! Nu cred in existenta unei entitati creatoare, ce ne vegheaza. Cred ca Dumnezeu, oricare ar fi titulatura Lui, exista in locul de unde a izvorat, in mintile noastre. Ce este si mai adevarat, El este necesar. Acest concept a fost inventat si continua sa existe ca un arhetip de moralitate universala, reprezinta practic etalonul, tiparul in care toti am vrea sa ne incadram. Promisiunea unei vieti eterne, dincolo, paleste in comparatie cu acest rol moralizator, caci zeul este invocat de cele mai multe ori pentru a remedia un comportament legat de viata de pe Pamant, nu pentru accederea in cea de sus. Mama ii spune copilului sa nu faca un anume lucru pentru ca nu e "bine" si te "vede Dumnezeu", nu-l sperie spunandu-i ca ajunge in Iad. Deci mentiunea zeului este strans legata de o incercare de modelare a unui individ. Si da, o astfel de instanta este indispensabila, cel putin in societatea de azi, desi doctrinele religioase sunt toate defectuoase, nu au reusit sa gaseasca un sistem moral perfect, cum ar fi fost normal, care sa lucreze cu psihicul uman, nu sa-l limiteze in vre-un fel. Din aceasta privinta, eu numesc ateu pe oricine si-a gasit indrumarea morala in altceva decat creatura creatoare. Eu acest lucru l-am realizat foarte simplu, privind in jur si in interior, punand in balanta ce-mi este strict necesar, ce pot darui si ce trebuie sa primesc. Aceasta nevoie personala, daca o exteriorizezi catre toti cei pe care ii intalnesti, poate face doar Bine si este un Bine dobandit prin experienta, nu invatat pe de rost, deci usor de pus in practica.
Inca un indiciu in aceasta directie, Iisus a devenit o figura proeminenta, luand practic locul Tatalui, fiind intruparea moralitatii lui Dumnezeu, un exemplu ambulant a ceea ce a vrut zeul de la noi. Iisus este mai des mentionat, a devenit cea mai importanta parte din Treime.
De ce spun ca exista, desi nu cred fizic in el ? De ce exista Mos Craciun pentru un copil de 3 ani? De ce copilul acela, ajuns parinte la randul lui, il reinvie pe Mos pentru copilul sau? Pentru a da un exemplu de bunatate, pentru a imparte fericire, si pentru a invata ca este frumos sa daruiesti. Lucrul acesta se face mai usor cand ai un exemplu, desi fictiv, este ca o invatatura mitologica, nu ne intereseaza cat de adevarate au fost faptele, si cat de reale sunt invataturile. Si Mos Craciun si Dumnezeu ar putea fi eliminati foarte usor, fara sa lase sechele, daca locul lor ar fi luat imediat de catre altcineva, cei mai importanti succesori ar fi parintii. Parintii pot insufla aceste calitati pe care vrem sa le dobandim, pentru o himerica urcare in Rai, iar explicatia lor catre copii poate fi una enervant de simpla: asa este omul si asa functioneaza.
Pana cand vom gasi forta sa ne modelam, noi insine si apoi generatiile urmatoare, fara sa avem un scop dupa aceasta viata, Viata insasi sa fie scopul, cred ca avem nevoie de Dumnezeu!

Compromisul colectiv

Pentru ca doi oameni sa lucreze la unison, este nevoie de anumite compromisuri, din partea amandurora. Sunt unele lucruri la care trebuie sa renunte si altele pe care trebuie sa le evidentieze, cand se afla unul in preajma celuilalt. Asta daca se doreste o oarecare armonie, care este cu atat mai frumoasa cu cat compromisurile sunt mai putine. Dar ce se intampla cand in ecuatie se mai adauga o persoana, doua, zece? Aici se complica putin lucrurile. Aceasta hora este ca cea de la nunta, in care fiecare tine ritmul dupa cum il aude sau cum ii permite starea; ati vazut probabil diferenta intre o hora dansata de niste oarecare si una executata de un ansamblu. Este dificil sa formezi un amalgam omogen cu ingrediente asa de instabile, ca oamenii. Intr-un colectiv, fiecare trebuie sa renunte la ceva al lui, sa faca un compromis, pana cand se ajunge la un numitor comun intre participanti. Nu este nevoie sa existe doar acelasi scop, pentru ca un grup de oameni sa conlucreze confortabil, un exemplu la indemana il reprezinta certurile intre coechipieri, desi telul lor comun este sa castige un meci.
Pentru ca un grup de oameni sa poata coabita, este nevoie sa se ajunga la cateva trasaturi comune, care nu implica insa renuntarea la unele trasaturi esentiale ale caracterului fiecaruia. Individul care va simti ca este un compromis prea mare sa se reduca doar la acele carasteristici, va parasi grupul sau va fi marginalizat. Astfel apar stereotipurile consacrate despre natii: romanul fura, neamtul este corect, elvetienii sunt neutri si francezii capituleaza. Masele de oameni cand se indreapta spre un scop comun, tind sa aiba si acelasi comportament, ce nu poate fi unul elaborat si complex, ci se rezuma la unele trasaturi banale si primitive, iar cineva din exterior doar asta va percepe, si va cataloga grupul si inevitabil fiecare individ ce face parte din el, dupa acele trasaturi comune. De aceea realitatea nu are, in general, nici o legatura cu iluzia preconceputa despre un anumit grup de oameni. Fiecare individ in parte, pe langa acele trasaturi comune cu "ai lui", are o multitudine de alte calitati si defecte, care il pot arata diametral opus fata de perceptia initiala. Desi fiecare individ are particularitatile lui, efectul de turma si constiinta de masa este prea puternic pentru unii, care se lasa asimilati in aceasta multime. Nu vreau sa dau o conotatie negativa acestui fenomen, exista si grupuri care te pot ridica. In functie de oamenii cu care te inconjori, poti asimila din calitatile lor, te poti imbunatati, poti creea mai multe trasaturi comune, de un nivel intelectual superior, turma aceasta fiind una elitista. Ceea ce trebuie retinut de aici este ca un individ reprezinta mult mai mult decat grupul din care face parte sau caruia ii este atribuit iar prejudecatile nu ajuta la descoperirea unui om.

Iubirile !

Despre complexitatea iubirii mi-am mai dat cu parerea. Doar ca simteam nevoia unei completari: din toate tipurile de iubire, de ce punem cel mai mare pret pe iubirea partenerului ?

                Pentru mine, iubirea “de baza”, primordiala, este de sine, a se traduce prin autoconservare. Este prima pe care o simtim, avem nevoie sa traim, asta este forta ce ne impinge. Abia apoi exteriorizam iubirea, catre obiect(lucruri sau persoane). Relatia dintre om si obiect complica simplitatea iubirii initiale. Peste baza, pe care o reprezinta “nevoia” personala, se adauga nivele, unul cate unul, pentru a creea noi feluri de iubire: iti iubesti mama, cainele, viata sau partenerul; simti instinctiv ca nu in acelasi mod, desi uneori cu aceeasi intensitate. Cred ca cea mai complexa iubire este cea de partener, de aceea si cea mai firava. Cu cat un sistem este mai complicat, are mai multe componente, cu atat devine mai fragil, astfel “iubire pana la adanci batraneti” a devenit un ideal aproape irealizabil, iar cei ce ajung la acest nivel sunt priviti cu cea mai mare admiratie.

                Dupa Freud, iubirea de parinti, complexul lui Oedip si Electra, ar reprezenta cea mai complicata manifestare a iubirii, dar peste acest complex trecem instinctiv, in cazul unei dezvoltari normale a individului. In iubirea de partener trebuie sa reactivam nevoia sexuala si sa-i dam frau liber sa se dezvolte. Nu este vorba despre pulsiunile sexuale, care la Freud, alaturi de pulsiunile distructive reprezinta substanta primara a psihicului uman, pe care Sinele, Eul si Supraeul  trebuie sa le tina in echilibru.

                Ca sa ne iubim partenerul, trebuie  sa pornim de la iubirea de parinti, la care adaugam atractia sexuala, fizica. Trebuie sa reactivam un tip de iubire, din care am fost nevoiti sa refulam o parte importanta, latura fizica, de reproducere. Nu cred sa mai existe un alt tip de iubire, asa de complex si complicat pentru psihicul uman, care sa-l solicite pe toate planurile: nevoia de satisfacere a dorintelor, psihice si fizice impletita cu frica de pierdere a acestor satisfaceri, la care se adauga compromisurile pe care o persoana le face intr-o relatie, care pot afecta enorm Eul.

                Iubirea de parinti este asemanatoare cu cea a celui mai bun prieten, doar refularea cred ca nu exista, de aceea trecerea intre amici si amorezi se poate face asa de usor, caci la primul tip de iubire, se mai adauga atractia fizica. Tot de aceea viceversa nu este posibila, nu poti face din iubita, cea mai buna prietena, caci despartirile nu au loc pentru ca a disparut ultimul nivel adaugat, atractia sexuala, ci pentru ca o componenta de baza a primei iubiri, a fost pierduta: increderea, respectul, siguranta etc.

                Desi multa lume va vedea asta ca pe o superficialitate, ceea ce face iubirea de partener speciala, este atractia fizica. Primul impact, vizual, este definitor pentru delimitarea unei relatii intre amicitie si amor.

Mereu acum!

                Suntem fiinte ale momentelor ! Sau cel putin am fost.  Am gasit concluzia asta in urma unui gand, aparent nesemnificativ : cand te lovesti de coltul patului, te gandesti ca ai uitat sa iei lapte ? Sau, cand afli ca ai luat un examen important, te mai gandesti cu ce te imbraci ziua urmatoare ? Cu alte cuvinte, cand traim sentimente puternice, ne rezumam strict la ele, ne blocam in acel moment in timp. Trecutul sau viitorul par a nu avea valoare, par a nu exista. In fix acele secunde, cand este vorba despre impulsuri scurte, de exemplu o lovitura primita, sau in euforia unei petreceri, timpul dispare, nu-l mai percepem. Traind fix in acele si pentru acele momente, ne sustragem scurgerii “clasice” a timpului. De aceea “simtim” trecerea timpului diferit in functie de activitatea prestata, nu realizam cum trec cateva ore in timp ce ne distram, sau ne miram de ce minutarul pare mai greoi cand pur si simplu te uiti pe pereti. In urma acestui rationament, timpul in sine nu ar trebui sa existe, sau cel putin sa fie relativ, ca in fizica, ar trebui sa existe doar “acum”. Doar ca fiecare “acum” intens, ca in exemplele mentionate, nu-l constientizam decat cand devine “atunci”, cand deja a trecut.

                Cred ca aici se situa, omul-maimuta, intr-un prezent perpetuu, pe care-l constientiza doar cand era deja trecut. Cand creierul este prea ocupat cu supravietuirea, se bazeaza in mare parte pe instinct, pe dorintele, pulsiunile elementare. Abia cand omul si-a asigurat siguranta, in primul rand, fata de animale si elementele naturale, a reusit sa dezvolte un concept virtual: viitorul. Oare care a fost primul om care s-a intrebat “ce fac eu maine?”, nu neaparat sub forma aceasta. Kazi se intreaba si el fugitiv intr-o piesa “nu cumva ratiunea e exces din plictiseli?”. Si este posibil sa fie asa. Caci de cand nu a mai fost nevoit sa traiasca doar in moment, adica nu trebuia sa fie in fiecare secunda in alerta si sa caute mereu de mancare si adapost, a avut timp sa se “plictiseasca”, creand astfel concepte abstracte, de la arta la religie, sau sa-si puna intrebari existentiale: de ce nu se mai misca perechea mea ? de ce nu mai este lumina? de ce ma doare?

                Omul modern traieste mai mult in viitor, prin planuri si dorinte, el nu isi mai apara prezentul ci isi planifica viitorul, constant. De aceea, probabil, prezentul este atat de distorsionat in acele momente de intensitate maxima, de parca ne-am apropiat de evenimentul orizontului. Unii bolnavi mintal, ce nu disting trecutul de prezent sau de viitor, sunt mai aproape de “adevar” in ce priveste timpul si relativitatea lui si modul in care trecutul, prezentul si viitorul sunt comasate, nu se disting, practic, prin nimic. Nevoia omul de a creea un viitor, cred ca are legatura cu frica de moarte, cu finalul. Daca am trai la intensitate maxima fiecare clipa, atunci toata viata ne-ar trece ca o secunda, nu am avea timp sa realizam trecutul si nici sa ne imaginam viitorul.