Mereu acum!

                Suntem fiinte ale momentelor ! Sau cel putin am fost.  Am gasit concluzia asta in urma unui gand, aparent nesemnificativ : cand te lovesti de coltul patului, te gandesti ca ai uitat sa iei lapte ? Sau, cand afli ca ai luat un examen important, te mai gandesti cu ce te imbraci ziua urmatoare ? Cu alte cuvinte, cand traim sentimente puternice, ne rezumam strict la ele, ne blocam in acel moment in timp. Trecutul sau viitorul par a nu avea valoare, par a nu exista. In fix acele secunde, cand este vorba despre impulsuri scurte, de exemplu o lovitura primita, sau in euforia unei petreceri, timpul dispare, nu-l mai percepem. Traind fix in acele si pentru acele momente, ne sustragem scurgerii “clasice” a timpului. De aceea “simtim” trecerea timpului diferit in functie de activitatea prestata, nu realizam cum trec cateva ore in timp ce ne distram, sau ne miram de ce minutarul pare mai greoi cand pur si simplu te uiti pe pereti. In urma acestui rationament, timpul in sine nu ar trebui sa existe, sau cel putin sa fie relativ, ca in fizica, ar trebui sa existe doar “acum”. Doar ca fiecare “acum” intens, ca in exemplele mentionate, nu-l constientizam decat cand devine “atunci”, cand deja a trecut.

                Cred ca aici se situa, omul-maimuta, intr-un prezent perpetuu, pe care-l constientiza doar cand era deja trecut. Cand creierul este prea ocupat cu supravietuirea, se bazeaza in mare parte pe instinct, pe dorintele, pulsiunile elementare. Abia cand omul si-a asigurat siguranta, in primul rand, fata de animale si elementele naturale, a reusit sa dezvolte un concept virtual: viitorul. Oare care a fost primul om care s-a intrebat “ce fac eu maine?”, nu neaparat sub forma aceasta. Kazi se intreaba si el fugitiv intr-o piesa “nu cumva ratiunea e exces din plictiseli?”. Si este posibil sa fie asa. Caci de cand nu a mai fost nevoit sa traiasca doar in moment, adica nu trebuia sa fie in fiecare secunda in alerta si sa caute mereu de mancare si adapost, a avut timp sa se “plictiseasca”, creand astfel concepte abstracte, de la arta la religie, sau sa-si puna intrebari existentiale: de ce nu se mai misca perechea mea ? de ce nu mai este lumina? de ce ma doare?

                Omul modern traieste mai mult in viitor, prin planuri si dorinte, el nu isi mai apara prezentul ci isi planifica viitorul, constant. De aceea, probabil, prezentul este atat de distorsionat in acele momente de intensitate maxima, de parca ne-am apropiat de evenimentul orizontului. Unii bolnavi mintal, ce nu disting trecutul de prezent sau de viitor, sunt mai aproape de “adevar” in ce priveste timpul si relativitatea lui si modul in care trecutul, prezentul si viitorul sunt comasate, nu se disting, practic, prin nimic. Nevoia omul de a creea un viitor, cred ca are legatura cu frica de moarte, cu finalul. Daca am trai la intensitate maxima fiecare clipa, atunci toata viata ne-ar trece ca o secunda, nu am avea timp sa realizam trecutul si nici sa ne imaginam viitorul.