Copii si parinti !

De ce nu ne intelegem cu parintii ? O generalizare, desigur. Sau, mai corect, de ce nu ne intelegem reciproc ? Un raspuns, venit din dus, ar fi: educatia! Cand este omul cel mai defensiv, cand devine inflexibil sau reactionar ? Atunci cand cineva vrea sa-l invete ceva fara voia lui sau sa-i rastoarne si rastalmaceasca toate valorile dobandite prin truda proprie. Astfel, cine devine primul "dusman", prima tinta, cand educatia copilului cade pe umerii parintelui ? Problema este destul de delicata, ca orice are legatura cu psihicul uman, si nu se poate pune punctul pe i, nu se poate ajunge la un final satisfacator, pot doar incerca sa trasez linii grosolane, fineturile fiind doar sugerate sau lasate deschise interpretarilor.
A educa, inseamna, in esenta, a restructura o gandire, a domoli unele instincte sau a le intensifica pe altele. Dar o educatie liniara, fara urma de personalizare, de modelare dupa subiect, nu reprezinta o solutie si nici nu va fi vreodata. Parintii isi educa copiii in functie de viziunea lor asupra lumii, imagine creata doar dupa o buna interiorizare si filtrare specifica fiecaruia dintre noi. Realitatea este perceputa diferit de diversi, in functie de slabiciunile si tariile fiecaruia, deoarece "invataturile" despre lume sunt rezultatul stimulilor externi trecuti prin propriul aparat cugetator, a carui sensibilitate ne diferentiaza fiind inglobarea credintelor si principiilor dobandite pana la un moment dat, indiferent de metoda. Astfel, de ce inca se crede ca un copil trebuie educat precum a fost parintele educat ? Unele spirite cu proprietati extraordinare pot fi ucise din fasa de o educatie gresita, de orice atarna de gatul lor ca plumbul si nu le lasa sa se inalte, sa-si indeplineasca menirea, sa-si atinga maretia. De ce un copil cu inclinatie spre desen este considerat "puturos" daca nu exceleaza si la chimie ? De ce trebuie un copil sa fie limitat la lumea perceputa de parintii lui ? Cu cat un copil invata mai multe, sau se dedica lucrurilor cu care crede ca rezoneaza, cu atat va face mai putin din "ce a invatat" acasa. A invata, este mult spus, deoarece acasa, anii copilariei, doar memorezi un comportament in unele situatii ideale: uite cand este asa, tu sa faci asa sau sa nu cumva sa faci asa, etc. Desi constiinta unui copil este cruda si dornica de experiente pentru modelare, nu se poate afirma ca el nu intelege nimic, ca trebuie neaparat educat fara voia lui, ca nu are deja o oarecare sensibilitate la lumea externa sau ca nu a inceput sa-si creeze propriul univers. De aceea cu cat este "invatat" mai putine lucruri cu atat le poate descoperi de unul singur, in felul lui caracteristic, pentru ca apoi, la maturitate, sa nu i se para ca lumea pe care a "invatat-o" nu are legatura cu lumea lui, asa cum o percepe el. Educatia trebuie sa fie la un nivel minim, doar linii grosolane, sa ofere nu directie ci directii si dimensiuni multiple unui intelect tanar. Parintele ar trebui sa fie omul care deschide usi, chiar sparge ziduri, care ofera infinit de multe posibilitati si nici un regret asupra cailor urmate de copil.
Normal, exista oameni si oameni, unii care trebuie lasati sa zburde iar altii ce trebuie ingraditi si protejati pentru a inflori, unii mai precoce altii ce au nevoie de o cocolosire indelungata. Cert este ca o educatie universala, punct cu punct, sau clonarea principiilor parintilor si inserarea lor intr-o minte insetata si impresionabila, nu poate reprezenta o solutie reala pentru accesarea unei posibile genialitati sau pentru o persoana echilibrata moral si psihic.