Regretul de a ne naste !

De ce plangem cand ne nastem ? De ce nu primim veseli  darul vietii ? “Darul vietii” iata un eufemism modern! Dupa cum a concluzionat empiric Eliade, nasterea si moartea sunt interconectate, dependente una de cealalta, cel putin pentru omul religios, dar ramasite ale acestuia inca se gasesc si in omul profan. De aceea plangem la nastere, pentru ca am murit. Viata noastra intrauterina, confortabila si sigura, a luat sfarsit si suntem bruscati spre lumina, a carei substanta si intentie nu le cunoastem inca, nu putem anticipa valoare de dar sau de blestem. Doar pe patul de moarte putem sau nu regreta ca ne-am nascut!

                In acelasi studiu “Sacru si profan”, Eliade, a descoperit ca inca de la “primitivi” omul imbratiseaza mai multe morti cu speranta unor renasteri glorioase, sau in orice caz spre mai bine. Desigur, se discuta in principiu despre psihicul omului religios si viziunea acestuia despre moarte, ca o reconectare cu zeii primordiali si revenire la timpul ancestral alaturi de acestia. Dar si in era noastra, in “tipurile moderne”, astfel de renasteri spirituale par a fi la indemana oricui, prin multitudinea de religii sau prin miile de carti ce au ca subiect “reinventarea eului”.

                Pe parcursul vietii fiecare dintre noi sufera astfel de resetari, de praguri, de ranasteri. De fiecare daca cand ne-am schimbat stilul de viata, la nivel de conceptii sau al existentei materiale, am lasat ceva in urma, am omorat omul vechi pentru a ne imbraca intr-un vestmant nou, superior. Dar ce se intampla cu omul vechi ? Poate dispare pur si simplu fara sa lase o urma a trecerii prin noul eu? Ar trebui sa nu! Ar trebui sa plangem moartea lui, sa bocim si sa-i cinstim sacrificiul caci pe cadavrul lui ne-am cladit noul templu.

                Cand vine vorba de trairi interioare, de psihic, de suflet, suntem intr-o continua devenire, poate nici eu nu mai sunt acelasi de la inceputul articolului... Ne modificam constant, pe masura ce acumulam cunostinte, experiente, insa exista acele momente de claritate, de rascruce dupa care nu mai esti “tu”, mori pentru a te renaste intr-un nou “tu”, revelat, imbunatatit. Si atunci vedem veseli ce am privit tristi, vedem poduri unde gaseam doar ziduri. Si suntem fericiti, am renascut, cel putin pentru o perioada, pana cand lumile, exterioara si interioara, ne vor da indicii ca trebuie sa mai urcam o treapta. Dar pana atunci, radem peste hoitul vechiului cum a facut si el la randul lui cu predecesorul. Probabil de asta uitam de unde am pornit, ca sa fim fericiti, sa nu ne mai doara palma doctorului de la nastere. Uitam aceste tranformari, le apreciem doar rezultatele, pentru a nu realiza ca suntem mereu pe moarte. Dar ce fericire poate fi aceea ce se bazeaza pe uitare ? Adevarata fericire o vom gasi cand ne vom dori moartea, cand o asteptam pentru a renaste;  sa imbratisam devenirea si s-o cautam mereu cat inca mai avem de ales, caci timpul este prea scurt pentru a ramane acelasi, amorf si fara culoare. Fericirea, daca nu o cunosti, o gasesti in schimbare, schimba-te pana o gasesti !