Elogiu Solitudinii !

Singuratatea. Pentru unii cel mai mare cosmar, pentru mine, o ravnire. Traim intr-o lume in care singuratatea este privita ca un defect, este stigmatizata, considerata pentru ciudati si neadaptati. Cati, dintre aceia care arata cu degetul, au gustat cu adevarat din singuratate, cati au reusit sa se bucure de ea ? Cred ca marea problema ce se iveste cand ramai singur este ca incepi sa realizezi ca esti doar tu cu tine. Ce-ti mai ramane cand nu poti impresiona pe nimeni, nu te mai poti compara cu altcineva, nu poti ajuta sau fi ajutat, nu primesti laude si reprosuri ? Atunci, ramai tu, varianta 1.0, fara alte adaugiri, te poti privi prin ochii tai, fara filtre, fara deziluzii. Si de aici pleaca marea problema a izolarii, din faptul ca, in loc de distractie, palavre, "pierdere de timp", nu-ti ramane decat introspectie, imaginatie si reflectie. De vina este societatea ce perpetueaza sociabilitatea in opozitie cu singuratatea, lucruri ce ar trebui sa se completeze, cea de-a doua creand nucleul iar prima suprafata unui ins. Reiau o intrebare : daca stai singur, mai ai defecte ? In primul rand, ce sunt defectele ? Ele nu reprezinta decat neincadrarea intr-un tipar, de legi morale dictate de un grup, o societate; o actiune, pentru cel ce o face, perfect normala, dar pe care cel ce o primeste, o simte ca un afront. De aici se pot naste multe probleme pentru cel ce este considerat "defect" din cauza reprosului societatii in care se desfasoara. Singuratatea elimina cu desavarsire problema "defectelor", caci fiind doar tu si gandurile tale, actiunile nu ti se pot rasfrange asupra cuiva, devenind astfel un deficit. Putem spune despre Tarzan ca este necioplit sau idiot? Societatea asa il va privi, din punctul lui de vedere ei sunt cei neadaptati. Intr-o lume in care de mici suntem "educati" ce sa ne placa, ce si cum si unde si cand sa facem, singuratatea, timpul petrecut cu sinele pentru autodezvoltare, a devenit un aye-aye, urata si pe cale de disparitie. Daca am reusi macar sa gasim un oarecare echilibru intre fuga indobitocitoare spre lux si respiroul necesar pentru a ne gasi, ne-am putea bucura de viata la un cu totul alt nivel, nematerial, trainic.