De ce plangem cand ne nastem ? De ce nu primim veseli darul vietii ? “Darul vietii” iata un
eufemism modern! Dupa cum a concluzionat empiric Eliade, nasterea si moartea
sunt interconectate, dependente una de cealalta, cel putin pentru omul
religios, dar ramasite ale acestuia inca se gasesc si in omul profan. De aceea
plangem la nastere, pentru ca am murit. Viata noastra intrauterina,
confortabila si sigura, a luat sfarsit si suntem bruscati spre lumina, a carei
substanta si intentie nu le cunoastem inca, nu putem anticipa valoare de dar
sau de blestem. Doar pe patul de moarte putem sau nu regreta ca ne-am nascut!
In
acelasi studiu “Sacru si profan”, Eliade, a descoperit ca inca de la
“primitivi” omul imbratiseaza mai multe morti cu speranta unor renasteri
glorioase, sau in orice caz spre mai bine. Desigur, se discuta in principiu
despre psihicul omului religios si viziunea acestuia despre moarte, ca o
reconectare cu zeii primordiali si revenire la timpul ancestral alaturi de
acestia. Dar si in era noastra, in “tipurile moderne”, astfel de renasteri
spirituale par a fi la indemana oricui, prin multitudinea de religii sau prin
miile de carti ce au ca subiect “reinventarea eului”.
Pe
parcursul vietii fiecare dintre noi sufera astfel de resetari, de praguri, de
ranasteri. De fiecare daca cand ne-am schimbat stilul de viata, la nivel de
conceptii sau al existentei materiale, am lasat ceva in urma, am omorat omul
vechi pentru a ne imbraca intr-un vestmant nou, superior. Dar ce se intampla cu
omul vechi ? Poate dispare pur si simplu fara sa lase o urma a trecerii prin
noul eu? Ar trebui sa nu! Ar trebui sa plangem moartea lui, sa bocim si sa-i
cinstim sacrificiul caci pe cadavrul lui ne-am cladit noul templu.
Cand
vine vorba de trairi interioare, de psihic, de suflet, suntem intr-o continua
devenire, poate nici eu nu mai sunt acelasi de la inceputul articolului... Ne
modificam constant, pe masura ce acumulam cunostinte, experiente, insa exista
acele momente de claritate, de rascruce dupa care nu mai esti “tu”, mori pentru
a te renaste intr-un nou “tu”, revelat, imbunatatit. Si atunci vedem veseli ce
am privit tristi, vedem poduri unde gaseam doar ziduri. Si suntem fericiti, am
renascut, cel putin pentru o perioada, pana cand lumile, exterioara si
interioara, ne vor da indicii ca trebuie sa mai urcam o treapta. Dar pana
atunci, radem peste hoitul vechiului cum a facut si el la randul lui cu
predecesorul. Probabil de asta uitam de unde am pornit, ca sa fim fericiti, sa
nu ne mai doara palma doctorului de la nastere. Uitam aceste tranformari, le
apreciem doar rezultatele, pentru a nu realiza ca suntem mereu pe moarte. Dar
ce fericire poate fi aceea ce se bazeaza pe uitare ? Adevarata fericire o vom
gasi cand ne vom dori moartea, cand o asteptam pentru a renaste; sa imbratisam devenirea si s-o cautam mereu
cat inca mai avem de ales, caci timpul este prea scurt pentru a ramane acelasi,
amorf si fara culoare. Fericirea, daca nu o cunosti, o gasesti in schimbare,
schimba-te pana o gasesti !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu