Am
observat o tendinta noua printre crestini; a ajuns fiecare sa aiba Dumnezeul
lui ! Nu ma refer aici la acei credinciosi din inertie, batrani crescuti cu
Biblia la capatai, ci vorbesc despre cei ce au ajuns, in urma unui drum sinuos,
tragic pe alocuri, la o revelatie spirituala ce aparine crestinismului, dar nu
se identifica total cu acesta. Principalul merit pentru aceasta ruptura, dintre
crestin si crestinism, il are preotul, popa. Cand fraza “fa ce spune popa, nu
ce face popa”, a trebuit sa fie folosita prea des pentru a scuza anumiti
clerici, pentru a disocia omul de dogma, atunci crestinul a apelat la o alta
vorba de duh, ce nu poate fi combatuta “logic” niciodata: nebanuite sunt caile
Domnului ! Astfel, crestinul crede in continuare in existenta si ajutorul Lui,
doar ca a inceput sa nu mai vada rostul institutie publice numita Biserica.
Fiecare
crede intr-o varianta proprie a lui Dumnezeu, asa cum l-a simtit personal, pe
propriul psihic. A redevenit un concept si nu chipul fizic, ce-l gasim pe odorizante
si brelocuri. S-a revenit la timpuri ancestrale, in care nu se credea arogant
ca-l cunoastem pe zeu, ci reprezenta explicatia pentru fenomenele si
evenimentele ce ne erau straine. Doar accentul s-a mutat, nu cerem explicatie
si ajutor pentru seceta, dorim putere pentru a trece peste necazuri financiare,
in marea lor majoritate. Singura constanta si legatura, intre atunci si acum,
este neputinta in fata pierderilor celor dragi. Aceasta neputinta coroborata cu
alienarea individului in societatea moderna, a dus la o religie proprie,
personalizata pentru fiecare ins in parte, in functie de nevoile distincte.
Fiecare
isi creaza o dogma proprie, dobandita empiric, fiecare are o imagine clara a
chipului lui Dumnezeu, pentru ca i-au vazut influenta si modul de actiune
direct, i-au simtit diferit efectele implicarii sau ale absentei Lui. Oare daca
analizam indeajuns aceasta imagine a zeului, acest portret, nu vom descoperi ca
este de fapt o oglinda ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu