Dilema Amaliei

                Inima incepuse sa-i bata haotic in timp ce panica o cuprindea incet si ireversibil. Nu se mai simtea stapana pe propriul corp, pe propriile simturi, parea ca toate comploteaza pentru a o depersonaliza. Poate era mai bine asa. El deasupra ei, inmuiat in sudoare, respirand cu greu de parca tot aerul din camera nu i-ar fi destul pentru o inhalare. Ochii nu puteau focaliza, putea privi direct prin ea iar creierul nu putea cuantifica situatia, nu o putea plasa in real. La ce se gandea ea ? La totul si la nimic, dar ca un laitmotiv reiesea la suprafata intrebarea : cum am ajuns aici ?

                “Cum a ajuns aici?, este o intrebare pe cat de simpla pe atat de inselatoare. Cum am ajuns unde suntem, intr-o anumita secunda a vietii ? Raspunsul sta in celelalte secunde predecesoare si interconectarile dintre ele. Dar cum poti sti ce secunda a fost decisiva pentru calea pe care ai parcurs-o, aparent la intamplare ? Poti afirma cu exactitate : “atunci” s-a decis unde voi fi “acum”?. Aceasta dilema o presa si simtea ca nu mai are timp pentru a o dezlega.

                Se gandea la momentul in care s-au intalnit pentru prima data. Soarele incepuse sa risipeasca temerile ca nu-l vom mai vedea, dupa cateva saptamani bune de siluete fara umbre, si acum era destul de vizibil pentru a incalzi si un suflet pesimist. Cafeneaua ei preferata scosese afara mesele, astfel putea ocupa locul cel mai retras al terasei, de unde putea observa fara sa fie remarcata. Citea Schopenhauer si instigarile lui la fericire, detasata, ca pe un exercitiu, era o carte luata la repezeala fugind din casa la vazul unei zile frumoase. Avea propriile reguli despre fericire si nu o considera deloc o arta. Nu bea cafea, prefera ceaiul si o ceasca ii statea in fata, era ceai verde cu iasomie.  Citea pentru ca erau singurele moment in care scapa de propria judecata asupra propriei persoane; cand nu era captivata de ideile altora se cufunda in ale ei si involuntar ajunsese sa abordeze orice subiect, introspectia era preferatul ei. Ii placea sa priveasca alti oameni ducandu-si existenta. Isi imagina ce fel de viata duc, ce fel de oameni sunt si intereactiunea  unora cu ceilalti, fara sa le vorbeasca pentru a-si comfirma sau infirma banuielile. Ca citirea unei carti, descoperea ideile altora fara sa fie nevoie de gram de adevar in ele. Considera cu nu doar calea adevarului iti poate oferi povete sau instruire. Totul era un mare experiment pentru ea si faptul ca un om era sau nu cum si-l imagina ea, era irelevant.

Pune cartea cu grija pe masa, ia ceasca in ambele maini si soarbe usor. Fiind o zi perfecta de plimbare, lumea se plimba si asta o convinse sa nu mai ridice cartea o perioada. Privea cuplurile si le cataloga dupa timpul si intensitatea relatie, acestea considerandu-le invers proportionale. De ce sunt cuplurile mai pasionale la inceput ? Glumea in sinea ei cand asemana o relatie cu un tort. Cand iti este pofta de dulce si vezi un tort, primul tau gand este ca-l vei manca pe tot, pe nerasuflate. In realitate, dupa cate lingurite ajungi la saturatie, insa acele prime imbucaturi sunt fantastice, exact cum ti-ai imaginat. Placerea imediata este universala, numarul linguritelor este subiectiv. Isi putea da seama imediat cine este gurmandul si cine desertul intr-o relatie. Fetele stateau mai lipite de ei, cautau mereu privirea partenerului si zambetul era aproape un reflex cand il privea. Baietii, pe de alta parte, le tineau mai strans de mana sau le cuprindeau cu un brat, in timp ce scrutau imprejurimile pentru a identifica “pericole” si incercau sa nu lase nici un moment de liniste, cautau mereu sa afle raspunsuri de la partenere, indiferent de subiect. Prin aglomerarea de trupuri, de la distanta, il vede pe el. Mergea sigur, calca apasat, militaresc, dar cu o lejeritate animalica, asemenea unui leu ce se intoarce de la vanatoare. Avea o simetrie ciudata a fetei, nu reprezenta o frumusete clasica, mai degraba o ciudatenie de la care nu-ti puteai intoarce privirea. Il considera frumos. Parea foarte sigur pe el, in timp ce gesticula si vorbea cu prietenul lui, dar modul cum evita sa se ciocneasca de persoanele mai in varsta, sa faca loc cuplurilor imbratisate, pentru ea indicau ca este ceva mai mult in spatele chipului increzator si ciudat, se gandea ca poate exista o persoana buna, si mai mult nu putea cere de la cineva. Aspectul lui fizic era unul oarecare, ce nu denota vreo ambitie in acest sens. Nu era nici prea gras nici prea slab, dar inclina spre subtire mai mult decat invers. Hainele simple, nu epata, nu lasau sa se oglindeasca vreo trasatura importanta de character, poate ca ingrijit i se potrivea. Cel mai mult o intriga faptul ca nu este ceea ce vrea sa vanda, ca dincolo de luciul apei se afla adancime, de ce natura, nu stia inca. Cu cat se apropia mai mult cu atat era mai captivata, incercand sa-l descopere de tot pana se va pierde din nou in multime. Nici nu-si dadea seama ca-l privea cu atentia unui chirurg, realizand subit acest lucru cand l-a vazut intrand pe terasa cafenelei. Era prea tarziu, si el observase ca era analizat dar raspunsul lui fusese un zambet ce parea sincer si fermecator. S-au asezat la trei mese de ea si cei doi au inceput sa discute. Ea il privea in continuare, dar acum luase cartea in mana, pentru acoperire. Nu se aprinsese ca o adolescenta la prima ei aventura amoroasa, era mai mult intrigata de el si parca dorea sa-l disece, sa vada cum functioneaza si de ce. Incet i se infiripase in minte ideea de “ei doi” vazand ca si el ramasese cu gandul la ea, caci o tot privea pe furis, credea el. La scurt timp si-au intersectat privirile camuflate, ea se speriase putin, el zambi si-i facu un semn de salut cu ceasca de cafea din mana. Raspunde si ea cu acelasi semn, cu cartea. Faptul ca a ales sa o salute cand a fost descoperit la spionat ii trezi o suspiciune, oare doar se facea ca se uita timid la ea, sau facea parte dintr-un joc ? El s-a ridicat de la masa si fara sa o piarda din priviri s-a apropiat de masa ei:

-          Buna ! Scuza-ma daca deranjez, numele meu este Tudor.

-          Buna! Eu sunt Amalia si te scuz, deocamdata n-ai gresit cu nimic. Amandoi zambira.

                Aceasta rememorare scurta nu-i aduce consolare sau o rezolvare clara. Inca nu avea raspunsul. Lipsa unei dezlegari imediate a dilemei nu reprezenta decat o intarziere a inevitabilului si anume, pentru ea, gasirea unei solutii satisfacatoare. Era destul de riguroasa in privinta asta, a terminarii unui lucru inceput, foarte minutioasa. Reusea sa se izoleze complet cand gasea o provocare, sa-si concentreze toata fiinta asupra acelui lucru. Putea sa valseze cu o problema, sa o intoarca incet si ferm pe toate partile, pana cand aceasta ii ceda si se transforma cert in raspuns. Era o aptitudine deprinsa inca de mica, de la tatal ei. Acesta militar de cariera dar si ca trasaturi de caracter. Nu stiai unde se termina omul si incepe uniforma. Se inrolase de la optsprezece ani dintr-un simt patriotic, care-i era insuflat de propaganda vremii, lumea era in razboi si era de datoria lui sa-si apere neamul. Sau cel putin asa isi spunea. Era condus mai mult de un eroism inspirat de Alexandru cel Mare sau Ahile, preferatii lui, sau cand era nervos se vedea in pielea lui Attila. Se folosea de pretextul apararii tarii pentru a descoperi gloria, pentru ca cineva sa-i citeasca la un moment dat epopeea, cum facea si el cand era copil cu istorisirile unor marete fapte. A descoperit curand ce inseamna razboiul cand nu stai pe scaunul generalului, a vazut sangele amestecat cu namol, oameni amestecati cu moloz si atunci a incetat sa mai caute ceva nobil in masacrele astea tacticizate. Era pe front cand a aflat ca i-au murit parintii. Si armata a fost tot ce i-a ramas si n-a mai parasit-o.

                Avea douazeci si opt de ani cand a cunoscut-o pe cea care urma sa i se alature pe drumul vietii. Ea abia implinise douazeci si era voleibalista. La un meci o vazuse prima data dar i-a trebuit o saptamana sa-si gaseasca curajul pentru a intra in vorba. Ea era o fata frumoasa si parintii ei destul de instariti, de aceea isi permitea moftul de a juca volei, pentru ca o facea din ambitie si dorinta, mai putin din talent. Probabil incertitudinea unui viitor ar fi obligat-o sa-si aleaga o cariera si nu sa-si urmeze o pasiune. Desi a fost crescuta cam rasfatata, era tenace si ii placea sa dicteze, sa decida. Isi dorea, si reusea de cele mai multe ori, sa-si impuna vointa prin simpla determinare. Nu deborda de desteptaciune, avea insa un simt practic dupa care se ghida, cunostea oamenii si mai important cum sa-i manipuleze. Intre cei doi parea ca se naste o legatura ideala. Ea dorea sa conduca si el era in cautarea unui comandant suprem. Avea sa functioneze aceasta simbioza. Rodul iubirii lor a fost o fetita si singurul copil. Tatal era plecat o mare parte din timp dar in asteptarea acestuia ii dadea mereu o mica misiune de facut, sa-i scrie o poezie, sa faca un puzzle si ea se dedica acestor intreprinderi. De la mama ei a invatat arta manipularii si cum sa citesti un om. Nu i-a placut insa niciodata sa manipuleze, i-a placut ca tot ce primeste de la ceilalti sa merite si o deranja cand ii facea altcineva treaba.

                Pe masura ce crestea incepea sa se distanteze de parintii ei. Micile jocuri cu tatal ei isi pierdeau usor din valoare, caracterul manipulativ al mamei incepea sa-i cresteze usor aripile. Ajunsese sa-i respecte pentru tot ce au facut dar sa nu-i mai iubeasca. Si considera ca este indeajuns. Poti iubi prosteste dau nu poti respecta prosteste. Si ea nu era o proasta.

                Amintirea parintilor reusise sa-i smulga o lacrima si dorea sa lase sa curga lacrimile suprimate toata viata. Se gandea ca le-a gresit, ca poate meritau mai mult din partea ei, ca avea mai mult de oferit dar totusi a plecat, s-a indepartat, a renuntat. Respira din ce in ce mai greu, ii era si mai greu sa isi duca un gand pana la capat. Era speriata in timp ce-si presa abdomenul si nu vedea scaparea. Nu reusea sa-si mai foloseasca optimismul, aceste ii era rapus de durere, era impinsa spre resemnare. Cum a ajuns aici cand in urma cu cateva ore era bucuroasa si nimic nu preconiza finalul serii. Sau poate daca ar fi fost mai atenta, daca si-ar fi pus mai multe intrebari, poate acum nu trebuia sa gaseasca raspunsul la intrebarea ce nu o lasa sa se odihneasca : cum am ajuns aici ?

                In dupa-amiaza aceea, Tudor o invitase la plimbare, reusise sa-si dea seama in saptamana de cand o cunostea, ca o plimbare i-ar face placere in detrimentul unei cafenele plina de fum. Era o zi calduroasa, era vineri si doar vantul ce musca putin iti reamintea ca nu este inca vara. Au discutat despre tot si despre nimic, ea decisese sa se deschida mai mult decat o facea cu altii. El era cam agitat, se chinuia vizibil sa nu para, mai guraliv decat il stia ea. Dar nu-l stia de mult, deci poate era o zi de vorba pentru el. Reusise sa afle destule despre el, acesta nu dorea sa lase nimic nespus, despre cele doua surori mai mari ce au fost figuri materne mai mult decat prieteni si egali. Tatal lui reusise sa adune o avere considerabila, era avocat, ea a dedus ca si corupt. Mama lui era un fost model, demult, in prezent sotie, ca meserie. Amalia se tot intreba cum de el nu are nici un dezechilibru emotional, nici o hiba uriasa de caracter, avand in vedere mediul in care s-a dezvoltat. O dinamica de familie ce nu putea da nastere unui individ puternic si increzator, cum arata el. Putea doar crea un rasfatat egocentrist cu un complex de superioritate. Nu-i cunostea nici un prieten iar cand a fost invitata la o mica adunare la casa unuia dintre ei, a decis sa accepte. Incepuse sa aiba asteptari de la acest Tudor, sa fie el ceva bun ?

                Au ajuns printre primii la petrecere iar lumea parea putin cam plictisita, obosita, de parca petrecusera si cu o seara inainte. A aflat ca acesta era cazul. Toti erau tineri cu facultate, multi lucrau la firmele rudelor, ale parintilor, insa erau bine ancorati in realitate, nu aveau iluzii de grandoare. Formau oarecum o secta sau un clan mai degraba, cu prejudecati fata de cei ce nu erau in cercul lor. Gratarul sfaraia, bautura era destula, in mare parte vodka si pentru fete si pentru baieti. Amalia nu dorea sa-l oblige pe Tudor sa stea cu ea toata noaptea, il tot gonea sa stea si cu baietii, vorbind de-ale baietilor, probabil despre ea. Dupa o vreme, observa ca lipsea tot mai des, se ducea intr-o camera de la etaj si niciodata singur. In timpul unui astfel de moment, se trezeste cu o fata, imbalsamata bine, ce-i oferea un fum, dintr-un cui facut cu maiestrie. Incercase in urma cu cativa ani si experienta nu a facut-o sa-si doreasca sa o repete. Refuza politicos toate insistentele fetei, dar isi dadea seama ce face Tudor. Intelegea acum care este defectul lui, mai degraba care era balastul ce-i echilibra o viata usoara fara probleme. A crescut fara sa aiba vreo drama, fara sa aiba obstacole care sa-l intareasca dupa ce le depasea de unul singur, iar ajuns la varsta libertatii si independentei decisese sa nu ia viata prea in serios. Amalia nu era intr-o ofensiva vehementa in ce priveste drogurile, dar nici nu accepta excesul, de nici un fel. Reusise sa afle de la fata cu cuiul ca astfel de serate erau frecvente si ca Tudor este un super baiat, in traducere au facut sex. La intoarcere, Tudor era transformat, incercasera niste linii noi dintr-un produs ce se dorea a fi stupefiantul suprem. Deborba de energie, de veselie, era exuberant, o lua pe Amalia la dans, ea era amuzata pentru moment, dansa si ea alimentata de suflul celorlalti.

                Tudor o ia de mana si o trage inspre scarile ce duceau la etaj: vreau sa-ti arat ceva ! ii soptise ca si cum ar fi fost un secret. Ajunsi sus, intr-un dormitor, scoate dintr-o punga mica praful si-l intinde in doua linii pe o noptiera si-i ii face un gest din mana ce o indemna sa ia. Amalia ii spune ca nu se va apropia de asa ceva si crede ca si lui ii este de ajuns. El o ruga in continuare, se milogea la un moment dat si ajunsese in pragul disperarii ca nu vrea. Pentru fetele cu care iesea el, acesta era preludiu. Planul lui neconcretizandu-se decide sa se arunce asupra ei, aproape se repezi, sigur nu putea rezista acestui sarm salbatic. In loc sa aiba un efect erotic, aceasta apucare o sperie mai mult si il impinge si se retrage, tipa la el cerandu-i sa se calmeze. Dar praful asta nou, ce nu stia el atunci, era indoit cu amfetamina, si nu mai putea judeca limpede, nu se putea gandi decat la refuzul ei. Amalia fu nevoita sa-l loveasca, sa-si ia mainile de pe ea. Stransoarea lui ii oprea circulatia sangelui si ii amortea mainile. Cand vroia sa iasa pe usa, Tudor o prinde de un brat si o trage cu putere spre el. Erau piept in piept si cand se uita in jos a vazut ca in mana tinea strans o foarfeca ce o luasa fara sa-si dea seama de pe o masuta. Era plina de sange si ochii ei erau inmarmuriti, surprinsi, ingroziti. Se prabusi in genunchi si se lasa pe spate sa o prinda peretele in brate. Tudor, dupa ce o tintise sec cu privirea pentru un minut, parca fara sa realizeze ce se intamplase, fugi din camera fara sa dea drumul foarfecei.

                Amalia incerca sa-si opreasca sangerarea, nu se putea uita la rana, bluza plina de sange o speria. Incerca sa respire, incerca sa nu inchida ochii, incerca sa inteleaga ce s-a intamplat. Incerca sa afle „cum a ajuns aici?”. Cu ochii in lacrimi, cum ambele maini apasand pe abdomen si raspirand cu greu, isi pierde cunostinta in timp ce cineva intra in graba in camera. Ceilalti chemasera deja ajutoare.