=))

Bergson spune ca ceva ni se pare amuzant atunci cand mecanizarea miscarii umane este intrerupta involuntar, de exemplu cand cineva se impiedica si cade ca o consecinta a neatentiei sau a unei glume intentionate. Dar, cu cat crestem, multe lucruri isi pierd din veselie, lucruri pe care in copilarie le socoteam hilare. Experientele dobandite ne pervertesc simtul comic, empatia ni le distruge complet. Cazand la randul nostru de cateva ori, realizam ca nu este nimic amuzant in a te lovi, iar, ca un reflex, cand vedem pe cineva cazand, la un moment dat, rasetele se vor transforma in grija: a patit ceva ? Astfel omul matur este mai ursuz decat copilul ce a fost, mai serios, mai predispus sa dramatizeze in loc sa dea frau unei senzatii ce inca zace, vibrand parca din preistorie; senzatie ce dorim sa o inabusim pentru ca ceilalti "oameni mari" se vor uita cu un ochi stramb si te vor judeca din perspectiva aceleasi reprimari de care incerci si tu sa te eliberezi. Tot aceeasi oameni sunt de parere, pentru ca asa li s-a spus, ca o mie de griji pot fi alungate de un ras sincer. Si care ar fi rezolvarea acestei dileme, cum putem creste fara sa ne pervertim dorinta de a rade ? Autoironia! Cu cat te poti lua mai putin in serios cu atat vei vedea lumea intr-o lumina mai vesela, lucruri ce se vor intampla altora le vei putea trata cu gura pana la urechi pentru ca si tu ai rade de tine daca te-ai afla in situatia lor. Nu razi mai sincer si mai tare cand cineva cade si rade de el cu pofta ?