Monolog !

Cand realizezi ca este prea tarziu ? Cand accepti ca drumul pe care-l credeai al tau iti este strain ? Si straini i-ai facut pe toti ai tai. Acum cu capul scos peste jeg, cand poti sa respiri aer curat, poate ca iti zici ca inca nu este prea tarziu, ca mai ai un ragaz, ca ratacirea ta a fost inchisa in tine, dar ca trezit dintr-un cosmar realizezi ca nu ti-a mai ramas decat regretul, i-ai alungat si distrus si dezamagit pe toti cei ce nu ti-au gresit niciodata. Si iti rupi sinapsele incercand sa-ti amintesti cum ai putut sa crezi ca alegerile tale sunt corecte, cum iti imaginai ca totul se va rezolva fara consecinte . Si cand zici "consecinte" esti trezit, brusc, din nou, la realitate. Iesind parca dintr-o nebuloasa nu mai recunosti nimic din ce te inconjoara. Ca printr-o gaura neagra, ai ajuns intr-un alt Univers, si tu esti vidat si trebuie sa reinveti sa mergi, sa zambesti si cel mai important sa inveti sa nu te mai urasti. Dar ce ai facut iti ramane intiparit in minte si-l vezi ca pe un martor care ti-a semnat sentinta. Si sa nu uiti niciodata, efectul ti-l meriti, fii nefericit, sa n-ai vise placute, nu-ti arata mila, sunt imperative care-ti vor acompania existenta. Cum ai putut sa-ti pierzi frumosul si frumusetea ? Ti-ai umplut viata de nimicuri, de murdar, de putregai incercand sa gasesti explicatii bacoviene pentru sfera mica si opaca in care te-ai inchis. Si de ce ? Intrebare care ti se indreapta spre ureche ca o bata data cu ura, ca un glonte catre inima, iar calaii tai sunt exact cei ce te vroiau al lor, neschimbat, cei ce te iubeau si ar fi trebuit sa-i iubesti, cei carora le erai suficient fiind tu insuti. De ce? De prost, este prima reactie si vezi in asta o explicatie suficienta. Dar de ce ai continuat in prostia ta ? Ai fost moale, gata sa orbesti intr-o clipita si sa-ti creezi o iluzie, o realitate alternativa in care climaxul era complacerea in a sta imobil, fara directie. Cercul in care te-ai inchis nu se putea explica decat prin el insusi, fara sa-i fi gasit un rationament cat de simplu, un sens practic, un viitor, o evolutie. Pacat ca vezi toate astea doar acum. Ai avut capul infipt in mizerii atat de mult incat ai uitat ca trebuie doar sa privesti pentru a gasi frumos, oportunitati si alegeri pe care nici nu trebuie sa le faci ci le poti doar privi detasat, neimplicat. Si tu stii cum este sa te implici pana peste cap incat uiti ca de fapt calvarul tau, deghizat in libertate, a fost tot o alegere pe care o puteai evita la fel de simplu cum ai acceptat-o. Vraja in care te impotmolisei te obliga mereu sa-i creezi explicatii care sa-ti cinsteasca conditia si chiar daca reuseai arareori sa realizezi cat de badaran te minteai, acceptai minciuna ca pe o salvatoare, cu bratele deschise. Mariajul tau cu boala nu te-a lezat doar pe tine si tocmai asta iti reprosezi. De ce nu te-a lasat doar pe tine infirm, de ce i-a lovit si pe cei ce te iubeau pana cand in jurul tau, totul a devenit pustiu? Este mai bine asa, bine ca i-ai alungat, ei nu meritau sa zaca alaturi de tine in haznaua ce ti-ai construit-o singur, mandru, orb. Si iti vine sa te intemnitezi cand, limpede la minte, vezi cum ai ignorat grija lor, cum atentia o considerai deranjanta, un afront, cum credeai prostule ca n-ai nevoie sa fi salvat caci nici nu stiai ca ai nevoie de ajutor. Ce intelept pari tu acum, cat de detasat te poti privi ca intr-o oglinda ce minte, caci ala nu esti tu. Ai vrea s-o spargi strigand "Am fost !", dar timpul verbului nu schimba si nici macar nu indulceste catusi de putin faptul ca ai realizat abia acum ca este prea tarziu, era tarziu de mult. Tarziul trebuie de acum sa-l transformi in secunda 0, multumind ca nu a fost o numaratoare inversa, ci momentul in care te ridici de urechi si faci primul pas urmat de dorinta insatiabila de a repara ce ai distrus...