Mahnirea mea !

Fericit cel ce-si ascunde mahnirea, cel ce o pastreaza pentru el, cel care-si creeaza o lume din durere. Nenorocirea este o constanta a vietii, este un imperativ. Exista viata fara necaz ? Nu, la fel cum nu intalnim existenta omeneasca fara urma de fericire. Insa omul asa se cladeste, peste ruinele nereusitelor, peste mizerie, peste greutati. Tocmai din acest motiv suferinta trebuie traita introvertit, trebuie personalizata, trebuie transformata in combustibil pentru a crea din posibilul dorit fapt. Nici mila nu pot avea, pentru cei ce-si striga nenorocirea, pentru ce-i ce-si expun problemele pentru ochii si urechile tuturor, nici dezgust, doar indiferenta. Singurele instante cand pot deveni empatic sunt cand problemele depasesc posibilitatile de absorbtie ale Omului, cand un singur om nu poate face fata unei asemenea incercari. Atunci este frumos instinctul de haita. In situatiile acestea nici un om nu poate fi numit slab, neputincios, caci cancerul nu lupta cu arme pe care le intelegem pentru a le combate. Insa pentru cei ce rostesc mai des "Ajutor !" decat "Pot si singur !" nu pot sa am vreo simpatie, nu pot sa am toleranta, nu-i pot ignora, ii consider inexistenti, caci nu vreau sa fiu inconjurat de neputinta, de slabiciune, nu ma pot alatura resemnatilor. Cred ca au nevoie de patru stomacuri pentru a-si rumega problemele in liniste, pentru a le digera pana le dizolva in esential, pana isi dau seama, intr-un final ca nu mai este o problema, este doar un cacat. Deci prefer sa fiu un bou decat o coaja indesata cu ajutorul altora, fara sa am un progres executat de mine asupra mea, fara sa ma bucur de un necaz lasat in urma, fara sa astept nerabdator sa vad prin ce modalitati mi se poate face rau, eliminandu-le una cate una.